— Ce să le spun ziariştilor? întrebă Jake.
— Spune-le că eşti în pană de clienţi, îi sugeră Harry Rex.
— Clienţii n-o să mai fie o problemă, observă Lucien. O să facă coadă la uşa lui, de-acum.
44
Se ciondăniră din cauza maşinilor; să ia jaful ăla de Bronco sau obrăznicătura de Porsche? Jake zise că el nu conduce. Harry Rex înjura cu gura până la urechi. În cele din urmă se aruncară în Bronco. Lucien se ghemui pe bancheta din spate, iar Jake, aşezat lângă şofer, dădea indicaţii. O luară pe străduţele lăturalnice, evitând şuvoiul de trafic care se întorcea revărsându-se dinspre scuar. Cum şoseaua principală era şi ea aglomerată, Jake îşi băgă şoferul într-un labirint de uliţe cu pietriş. În cele din urmă ieşiră la lumină, şi Harry Rex se desfăşură în voie, gonind spre lac.
— Lucien, vreau să te-ntreb ceva, zise Jake.
— Ce?
— Dar vreau să fii sincer.
— Ce?
— L-ai uns pe Sisco?
— Nu, băieţel, ai câştigat pe spezele tale.
— Juri c-aşa e?
— Jur în faţa lui Dumnezeu, cu mâna pe-un teanc de Biblii.
Jake voia să-l creadă, aşa că nu mai insistă. Îşi continuară drumul în linişte, prin zăpuşeala cruntă, ascultându-l pe Harry Rex cum cântă împreună cu radioul maşinii. Pe neaşteptate, Jake arătă cu mâna într-o parte, iar strigătul său răsună ca un foc de pistol. Harry Rex strivi frâna, smuci volanul spre stânga şi intră cu maşina pe o altă uliţă pietruită.
— Încotro mergem? vru să ştie Lucian.
— Ai răbdare, zise Jake urmărind cu privirea un şir de case pe partea dreaptă, de care se apropiau. O arătă pe a doua, iar Harry Rex trase maşina în apropiere, sub un copac. Jake coborî, aruncă o privire prin curte, urcă pe verandă şi bătu la uşă. Ieşi un bărbat, un necunoscut.
— Da, ce vrei?
— Eu sunt Jake Brigance, şi…
Uşa se deschise larg, omul se năpusti pe verandă, apucă mâna lui Jake şi o strânse.
— Mă bucur mult, Jake. Eu sunt Mack Loyd Crowell, am fost în marele juriu care mai că nu l-a acuzat de nimic pe amărât. Bună treabă ai făcut; sunt mândru de tine!
Jake îi scutură mâna, repetându-i numele în gând, până îşi aduse aminte: Mack Loyd Crowell, omul care i-a spus lui Buckley să tacă din gură şi să stea jos, în şedinţa marelui juriu de acuzare…
— Aha, Mack Loyd, mi-aduc aminte. Mersi, bătrâne!
— O cauţi pe Wanda? întrebă Crowell, văzând cum Jake se tot uita spre uşă.
— Păi, da… Eram în trecere şi mi-am amintit adresa ei, de la ancheta juriului.
— Ei da, aici locuieşte, ca şi mine de altfel, mai tot timpul. Nu suntem căsătoriţi, dar ne-am lipit şi noi. Acum doarme, e cam dusă de oboseală.
— Lasă, n-o trezi, zise Jake.
— Mi-a spus cum s-a-ntâmplat; a tras cot la cot cu tine.
— Cum adică? Ce s-a întâmplat?
— I-a convins pe cei din juriu să închidă ochii şi s-o asculte. După aia le-a spus să-şi închipuie că puştoaica era blondă cu ochi albaştri, şi că siluitorii erau negri, şi că au legat-o cu un picior de un copac şi cu altul de un gard, c-au violat-o de nu ştiu câte ori şi c-o-njurau pentru că era albă. Le-a zis să-şi închipuie cum zăcea amărâta acolo şi cum ţipa după taică-său în vreme ce ăia-i cărau la picioare în gură şi-i zburau dinţii şi-i crăpau fălcile şi-i spărgeau nasul. Le-a zis să-şi închipuie doi negri beţi turnând bere peste ea şi pişându-se pe faţa ei şi râzând ca idioţii. Şi după aia le-a spus să-şi închipuie că fetiţa era a lor – că era fiica lor, înţelegi. Le-a cerut să fie cinstiţi cu ei înşişi, să scrie pe o foaie de hârtie dacă i-ar fi omorât sau nu pe nenorociţii ăia, în caz că le-ar fi căzut la îndemână. Şi au trecut la vot secret, şi toţi doisprezece au scris că da, ar fi făcut moarte de om. Preşedintele juriului a numărat voturile, erau douăsprezece la zero. Wanda le-a zis că ea, una, să ştie c-o ajunge Crăciunul în camera juraţilor şi tot n-ar vota condamnarea lui Carl Lee, şi le-a spus că, dacă sunt sinceri cu ei înşişi, nici ei n-au cum să simtă altceva. Zece au fost de acord, s-a mai abţinut o cucoană, dar au sărit pe capul ei şi-au luat-o la înjurături în aşa hal, că pân’ la urmă a votat şi ea ca lumea. A fost dură treaba, Jake, zău!
Jake îi sorbea cuvintele, respiraţia tăiată. Chiar atunci auzi un zgomot şi o văzu pe Wanda Womack în uşă. Femeia îi zâmbi, apoi izbucni în plâns. El se uită la ea prin plasa de ţânţari de la uşă. Nu fu în stare să spună nimic. Îşi muşcă buza, dădu din cap.
— Mulţumesc, reuşi el să bâiguie într-un târziu.
Femeia îşi şterse ochii, dădu şi ea din cap.
Pe Craft Road, o sută de automobile adăstau bară la bară, de-o parte şi de alta a aleii care ducea la casa lui Hailey. Curtea din faţă gemea de maşini, copii încinşi în joacă şi părinţi tolăniţi la umbra pomilor sau pe capotele automobilelor. Harry Rex parcă maşina într-un şanţ, lângă cutia de scrisori. Oamenii năvăliră să-l întâmpine pe avocatul lui Carl Lee. Lester îl înşfăcă de braţ şi-i zise:
— Ai reuşit încă o dată, iar ai reuşit!
Strângeri de mâini, bătăi pe spate, de la poartă şi până pe verandă. Agee îl luă în braţe, lăudând pe Dumnezeu. Carl Lee coborî din hamac ieşindu-i înainte, cu toată familia după el şi-un cârd de admiratori. Jake şi Carl Lee, eroii zilei, fură înconjuraţi. Îşi căutau amândoi cuvintele, strângându-şi mâinile. Se îmbrăţişară, în urletele şi aplauzele mulţimii.
— Mulţumesc, Jake, bâigui Carl Lee, copleşit.
Avocatul şi clientul său stăteau tolăniţi în hamacuri. Dădeau răspunsuri la întrebările care cădeau ca grindina. Lucien şi Harry Rex se duseră cu Lester şi alţi prieteni sub un copac, să bea o duşcă. Tonya alerga şi ţopăia înconjurată de un iureş de copii.
La ora două şi jumătate, Jake şedea la birou, vorbind la telefon cu Carla. Rex şi Lucien munceau de zor la ultimele înghiţituri de margaritas şi în curând fură beţi criţă. Jake, în faţa unei ceşti de cafea, îi spunea nevesti-sii că peste trei ore pleacă din Memphis şi c-o să ajungă în Carolina de Nord pe la zece. Da, se simţea bine. Da, toate erau în ordine, se terminase totul. Erau zeci de ziarişti în sala de conferinţe, aşa că să nu piardă ştirile de seară, cumva. Îi mai spuse c-o iubeşte, că-i e dor de ea şi c-o să vină repede. Apoi închise.
Mâine o s-o sune pe Ellen.
— De ce pleci azi?! îl luă la rost Lucien.
