— Poate vrei să zici că propui rejudecarea procesului, guvernatorule! Nu dai tu ordine aici! zise Jake, cu ochii scăpărând.
— Du-te dracului Brigance! Tu ai pus totul la cale! Tu ai complotat răzmeriţa asta! Ăia de-afară sunt cioroii tăi!
— Unde-i grefiera? Vreau să se consemneze tot! ţipa şi Jake.
— Domnilor, vă rog! rosti Noose. Să fim civilizaţi.
— Domnule judecător, procuratura propune rejudecarea procesului, zise Buckley, ceva mai civilizat.
— Se respinge.
— Bineee. Atunci, procuratura propune să permiteţi ca juriul să delibereze în altă parte.
— Să ştii că asta-i o idee bună, spuse Noose.
— Nu văd de ce nu s-ar duce la motel. Acolo e linişte şi foarte puţini ştiu unde se află.
— Ce părere ai, Jake?
— Nu e legal ca juriul să delibereze în altă parte decât în tribunal, răspunse Jake, scoţând din buzunar nişte hârtii şi punându-le pe birou. Iată aici cazul Dubose, din 1963, comitatul Linwood. S-a întâmplat să se defecteze instalaţia de aer condiţionat, în timpul caniculei. Judecătorul local a permis juriului să delibereze într-o bibliotecă din oraş. În ciuda protestelor apărării, juriul a dat un verdict, acela de „vinovat”. La apel, judecătorul de la Curtea Supremă a considerat decizia ilegală, din această cauză. Le-a atras atenţia că inculpatul trebuie judecat numai la tribunal şi că juriul ia decizii doar în camera destinată lui, special.
Noose studie cazul şi îi înmână hârtiile lui Musgrove.
— Pregăteşte sala, îi ordonă judecătorul domnului Pate.
Cu excepţia reporterilor, acolo se aflau numai negri. Juraţii păreau timoraţi.
— Bănuiesc că nu aţi ajuns încă la un verdict.
— Aşa e, domnule judecător, răspunse conducătorul.
— Fără a-mi da amănunte în legătură cu votarea, nu-i aşa că aţi ajuns într-un punct mort?
— Am discutat şi noi acest lucru, domnule judecător şi am hotărât să plecăm şi să ne odihnim o noapte, iar mâine să încercăm din nou. Nu suntem încă în măsură să luăm o hotărâre.
— Mă bucur că gândiţi astfel. Îmi cer iertare pentru situaţia ivită, dar, repet, eu unul nu pot face nimic. Va trebui să treceţi peste asta. Mai aveţi ceva?
— Nu, domnule.
— Foarte bine. Amânăm şedinţa pentru mâine, la ora nouă.
Carl Lee îl bătu pe Jake pe umăr.
— Asta ce-nseamnă?
— Înseamnă că au ajuns într-un punct mort. S-ar putea să fie şase la şase, sau unsprezece la unu împotriva ta, ori în favoarea ta. Aşa că, stai liniştit.
Barry Acker prinse un moment şi-i înmână lui Pate un bileţel pe care scria:
„Luana, ia copiii şi du-te la mama ta. Nu spune nimănui. Stai acolo până se termină procesul. Fă cum îţi spun. Lucrurile au luat o întorsătură periculoasă. Barry.”
— Poţi să-i dai asta soţiei mele? Numărul nostru de telefon e 881–0774.
— Bineînţeles, îl asigură Pate.
*
Tim Nunley, mecanic la uzinele Chevrolet, fost client de-al lui Jake şi un obişnuit de la Coffee Shop, stătea pe o canapea din cabana din mijlocul pădurii, şi bea o bere. Îi asculta pe camarazii lui care se îmbătaseră şi înjurau. Observase că, de vreo două nopţi, se cam fereau de el şi simţea că i se pregăteşte ceva. Era numai ochi şi urechi.
Se ridică şi mai luă o bere. Deodată, săriră toţi asupra lui. Trei dintre camarazii lui îl împinseră la perete şi începură să-i care la pumni. Îl bătură cumplit, apoi îl legară şi îl scoaseră afară, până în locul în care fusese uns membru al Klan-ului. În vreme ce îl legau de un stâlp, fu aprinsă o cruce. Apoi îl biciuiră, până deveni o masă de carne vie. Cei care stăteau pe margine văzură cu oroare cum bătăuşii turnară benzină pe el şi pe stâlpul de care era legat. Şeful lor, cel cu biciul, îi pronunţă condamnarea la moarte. Apoi, aruncă un chibrit aprins. Mickey Mouse fu, astfel, redus la tăcere.
Îşi împachetară tot ce mai aveau pe acolo şi plecară acasă. Mulţi nu aveau să se mai întoarcă vreodată în comitatul Ford.
43
Era miercuri. Pentru prima oară, de săptămâni de zile, Jake dormise mai mult de opt ore. Căzuse lat pe canapeaua din biroul lui şi se trezise în zgomotul preparativelor militare, care prevesteau ceva rău. Se odihnise, dar bătăile inimii îi spuneau că aceasta era ziua hotărâtoare. Făcu un duş şi se bărbieri, apoi luă nişte întăritoare, pe care le cumpărase de la farmacie. Se îmbrăcă într-unul din cele mai elegante costume ale lui Stan Atcavage, puţin cam scurt şi o idee prea larg, dar, luând în consideraţie situaţia, mergea. Îi veni în minte dezastrul de pe strada Adams, apoi se gândi la Carla şi i se puse un nod în gât. Alergă după ziare.
Toate cotidianele din Memphis, Jackson şi Tupelo publicau aceeaşi fotografie a lui Carl Lee, stând în picioare în balcon, deasupra mulţimii, cu fetiţa în braţe, făcând semne cu mâna. Nu era nimic despre casa lui. Răsuflă uşurat şi, deodată, i se făcu foame.
Dell îi sări de gât, ca un copilaş. Îşi scoase şorţul şi se aşeză lângă el, într-un separeu din colţ. Pe măsură ce veneau clienţi, se apropiau şi îl băteau pe umăr. Se bucurau că îl vedeau din nou. Le fusese dor de el şi ţinură să-i spună că erau de partea lui. Comandă tot ce aveau în restaurant.
— Ce spui, Jake, mai vin negrii ăia? întrebă Bert West.
— S-ar putea, îi răspunse el, tăind o clătită din farfurie.
— Am auzit că vor chema şi mai mulţi, astăzi, spuse Andy Rennick. Toate staţiile de radio din Memphis, cele ale negrilor, bineînţeles, îi îndeamnă să vină la Clanton.
„Nemaipomenit!” gândi Jake, turnându-şi Tabasco în ouăle jumări.
