— E un sistem tâmpit, nu-i aşa?
— Da, este. Dar, de obicei, merge. Juriul are dreptate în nouăzeci la sută din cazuri.
— Nu prea mă simt tare pe poziţie. Aştept un miracol.
— Jake, fiule, miracolul acesta se va petrece mâine.
— Mâine?
— Da. Mâine-dimineaţă, devreme.
— Vrei să-mi explici?
— Jake, mâine pe la amiază, în scuar se vor afla peste zece mii de negri.
— De ce?
— Ca să strige „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” Ca să bage spaima-n toţi şi să intimideze juriul. Vor fi atât de mulţi negri, încât albii se vor ascunde pe unde pot. Guvernatorul va fi nevoit să trimită şi mai multe trupe.
— De unde ştii?
— Pentru că eu am pus la cale totul.
— Tu?
— Ascultă, Jake. În primii mei ani de practică, cunoşteam fiecare predicator negru din cincisprezece comitate. Mă rugam împreună cu ei, mărşăluiam şi cântam. Ei îmi trimiteau clienţi, eu le dădeam bani. Eram singurul avocat radical alb din Mississippi. Erau oamenii mei. Acum, am dat câteva telefoane. Vor începe să sosească mâine-dimineaţă. Pe la amiază, n-o să mai ai loc de negri.
— De unde vor veni?
— De peste tot. Ştii bine că negrilor le place să protesteze şi să facă marşuri. Pentru ei, va fi nemaipomenit. Abia aşteaptă!
— Eşti nebun, Lucien. Prietenul meu nebun.
— Vei câştiga, puştiule.
În camera 163, Barry Acker şi Clyde Sisco îşi terminaseră ultima partidă de gin rummy şi se pregăteau de culcare. Acker făcu rost de câteva monede şi spuse că voia să bea o cola. Sisco răspunse că lui nu îi e sete.
Acker trecu, în vârful picioarelor, pe lângă gardianul adormit. Automatul nu funcţiona însă, aşa că deschise uşa uşor şi urcă la etajul al doilea. Introduse monedele şi primi o cutie de coca-cola dietetică. Se aplecă să o ia, când se simţi trântit de două siluete care apăruseră din întuneric. Îl târâră într-un colţ mai întunecat.
— Tu eşti Barry Acker? întrebă cel mai înalt, printre dinţi.
— Da! Lăsaţi-mă în pace!
Acker încercă să se elibereze, dar agresorul îl luă de beregată şi îl împinse în perete. Cu mâna cealaltă scoase un cuţit de vânătoare şi i-l puse sub nas.
— Ascultă-mă bine! şuieră agresorul. Ştim că eşti căsătorit şi că locuieşti pe Forrest Drive, la 1161. Mai ştim şi că ai trei copii care se joacă şi merg la o şcoală pe care o cunoaştem. Soţia ta lucrează la bancă.
Lui Acker i se muiară picioarele.
— Dacă negrul ăsta scapă, o să-ţi pară rău, şi ţie şi familiei tale. Te vom urmări ani de zile.
Îl trânti la pământ.
— Dacă sufli un cuvânt cuiva, îţi terminăm un copil. Ai înţeles?
Cei doi dispărură. Acker inspiră adânc. Rămase acolo, în întuneric, prea speriat ca să mai poată mişca.
42
Credincioşii se strânseră cu sutele pe la bisericuţele negrilor şi aduseră cu ei coşuri pline cu mâncare, scaune pliante pentru picnic, răcitoare şi căni cu apă. Lângă ei aşteptau zeci de autobuze şcolare şi de dubiţe ale comunităţii. Oamenii se salutau şi discutau despre proces. Săptămâni de zile analizaseră situaţia lui Carl Lee. Sosise timpul să dea o mână de ajutor. Erau printre ei bătrâni ieşiţi la pensie, dar şi familii întregi, cu căţel şi purcel. Urcară în autobuze şi porniră. Cântau şi se rugau. Pe drum, li se alăturară şi alte grupuri. La ivirea zorilor, autostrăzile erau pline de caravane ale pelerinilor. Când ajunseră, blocară toate străzile care duceau spre scuar. Parcară acolo şi coborâră.
Colonelul cel gras tocmai îşi terminase micul dejun şi acum privea atent, din chioşcul de vară. Văzu mulţimea de autobuze şi de maşini care se îndreptau spre tribunal. Baricadele erau însă solide. Începu să dea comenzi, iar soldaţii intrară în alertă. La şapte şi jumătate îl sună pe Ozzie şi îi spuse de invazie. Acesta sosi imediat şi stătu de vorbă cu Agee, care îl asigură că nu e decât un marş paşnic. Ozzie întrebă câţi au venit, iar reverendul îşi dădu cu părerea că erau mii. Mii de negri.
Îşi făcură tabăra sub stejarii bătrâni şi începură să mişune în toate părţile, cercetând împrejurimile. Îşi despachetară mesele şi scaunele. Erau, într-adevăr, liniştiţi. Dar când se auzi primul strigăt de „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” se auzi un tunet de voci care repeta lozinca. Şi încă nu era ora opt!
Marţi de dimineaţă, un post de radio al negrilor din Memphis lansase chemarea de ajutor. Li se spusese că era nevoie de ei la Clanton, pentru a demonstra şi a susţine cauza lui Carl Lee. Toţi activiştii pentru drepturi civile şi politicienii negri din marele oraş porniră la drum.
Agee preluă conducerea. Se folosi de un corn pentru a se face auzit. Îi organiza pe nou-veniţi, indicându-le locul unde să se aşeze. Îi asigură pe Ozzie şi pe colonel că totul era în ordine.
Lucrurile merseră bine, până la apariţia grupului care reprezenta Klan-ul. Mulţi dintre negri nu erau obişnuiţi cu robele acelea albe şi începură să se manifeste zgomotos. Se apropiară strigând şi ameninţând. Trupele de soldaţi înconjurară grupul de robe, apărându-l. Cei din Klan, de frică, rămaseră tăcuţi.
Pe la opt şi jumătate, străzile oraşului erau înţesate. Mijloacele de transport fuseseră abandonate peste tot, într-o dezordine cumplită. Spre scuar continua să se scurgă un şuvoi de negri. Circulaţia era paralizată. Primarul îl imploră pe Ozzie, în pavilionul de vară, să facă ceva. În jurul lui colcăia o masă întunecată care vuia la unison. Şeriful îl întrebă pe primar dacă voia să aresteze pe cineva din faţa tribunalului.
Noose parcă maşina la un service, cam la opt sute de metri de închisoare şi se duse la tribunal, însoţit de un grup de negri. Îl priveau curioşi, fără însă să spună ceva. Nimeni nu-şi dădu seama că era o persoană oficială. Buckley şi Musgrove parcară pe o alee din strada Adams. Porniră înjurând spre scuar. Trecură pe lângă ruinele casei lui Jake, dar nu făcură nicio remarcă. Erau prea ocupaţi cu înjurăturile.
Greyhound-ul cu juriul însoţit de trupele de pază sosi în scuar pe la nouă şi douăzeci. Cei paisprezece pasageri se uitau prin ferestrele întunecate ale autobuzului la carnavalul de-afară. Nu le venea să-şi creadă ochilor.
Domnul Pate făcu ordine în sală, iar Noose salută juriul. Se scuză pentru vacarmul de afară, dar nu-l putuse împiedica. Dacă nu aveau nimic de raportat, puteau începe deliberările.
