Când Noose îşi luă în primire locul, curtea se cufundă într-o tăcere încordată. Niciun sunet nu mai pătrundea de afară, unde douăzeci de mii de negri încremeniseră îngenuncheaţi, ca musulmanii. O linişte grea, profundă, înghiţise tribunalul şi împrejurimile.
— Am fost anunţat că juriul a luat o hotărâre. Aşa este, domnule aprod? Prea bine. Vom invita juriul imediat, dar mai înainte vreau să fac câteva precizări. Nu voi tolera ieşiri necontrolate, iar şeriful are ordin să scoată din sală pe oricine ar provoca neorânduială. La nevoie, voi evacua sala. Şi acum, să poftească juraţii.
Se deschise uşa, prin care se scurse un veac de tăcere până când îşi făcu apariţia, mai întâi, Eula Dell Yates, cu ochii înlăcrimaţi. Jake lăsă ochii în pământ. Carl Lee se agăţă cu privirea, vitejeşte, de portretul lui Robert E. Lee, atârnat deasupra capului lui Noose. Intrară pe rând, ocupând cu sfială boxa juraţilor. Arătau speriaţi, ofiliţi, împuţinaţi. Jake simţea că i se face rău. Barry Acker ţinea în mână o foaie de hârtie care captiva privirile tuturor.
— Doamnelor şi domnilor, aţi stabilit un verdict?
— Da, domnule judecător, răspunse conducătorul juriului cu un glas piţigăiat, nervos.
— Vă rog să-l înmânaţi grefierei.
Jean Gillespie luă hârtia şi o duse, la rândul ei, judecătorului. După ce o studie o veşnicie, acesta rosti:
— Din punct de vedere al procedurii, totul este în ordine.
Eula Dell înota în lacrimi; neajutorată, îşi trăgea nasul– singurul sunet în încăperea ticsită. Jo Ann Gates şi Bernice Toole îşi tamponau ochii cu batista. Plânsul nu putea să însemne decât un singur lucru. Jake se jurase să nu se mai uite în direcţia juriului înainte de a se da citire verdictului, dar îi era imposibil. La primul proces penal, îşi amintea cum juraţii zâmbeau în timp ce-şi ocupau locurile, ceea ce-l făcuse pe Jake să spere într-un verdict de achitare. Câteva clipe mai târziu avea să afle că surâsul acela însoţea de fapt satisfacţia că un răufăcător n-avea să mai bată străzile în libertate. De atunci, îşi făgăduise să nu-i mai privească niciodată pe juraţi. Şi, totuşi, niciodată nu s-a putut abţine să spere într-un semn complice cu ochiul, într-un deget ridicat în semn de clemenţă. De fiecare dată, însă, speranţele sale erau îngropate.
Noose îl fixă pe Carl Lee.
— Acuzatul este rugat să se ridice.
Jake nu se îndoia că limba engleză nu-i străină de porunci mult mai înfricoşătoare – şi totuşi, pentru un avocat criminalist, această poruncă, rostită într-un astfel de moment, era grea de cele mai sinistre implicaţii. Îi tremurau mâinile şi-l durea burta.
Noose îi înapoie lui Jean Gillespie hârtia care consemna verdictul:
— Doamnă grefier, vă rog să daţi citire.
Femeia despături foaia, cu faţa spre acuzat.
— Referitor la toate capetele de acuzare, noi, juriul, am stabilit că inculpatul este nevinovat, pe considerent de iresponsabilitate.
Carl Lee se întoarse, ţâşnind spre balustradă. Tonya şi băieţii săriră de pe locurile lor din primul rând şi se agăţară de el. Sala se dezlănţui, cuprinsă de delir. Gwen dădu un ţipăt şi izbucni în lacrimi, îngropându-şi capul în braţele lui Lester. Reverenzii se ridicară în picioare şi, cu ochii spre cer, porniră să strige: „Aleluia!”, „Iisus fie lăudat!” şi „Doamne! Doamne! Doamne!” În zadar încerca Noose să-i cheme la ordine, ce-i drept, fără prea mare tragere de inimă:
— Linişte, linişte, linişte în sală!…
Nu-l mai auzea nimeni în mijlocul vacarmului şi se consolă repede la gândul că un pic de bucurie nu strică.
Jake se simţea stors, fără vlagă, paralizat. Un surâs obosit în direcţia juriului, atât putu schiţa. Ochii i se sparseră în lacrimi, buza prinse să-i tremure, dar mai avu putere să hotărască să nu se dea în spectacol. Dădu din cap către Jean Gillespie, care plângea de-a binelea, şi rămase aşezat la masa apărării, inert, dând din cap, sleit de orice putere. Cu coada ochiului îi vedea pe Musgrove şi Buckley adunând dosare, formulare, tot soiul de hârtii impunătoare, într-un vraf înghiţit apoi cu lăcomie în pântecele servietelor. Poartă-te cu eleganţă, îşi spuse în sinea lui.
Un băiat ţâşni printre doi poliţişti, dispăru pe uşă şi traversă în goană rotonda, strigând cât îl ţineau puterile:
— Nevinovat! Nevinovat!…
Atunci se rupseră toate zăgazurile acolo, afară. Reacţia întârziată a celor de sub cerul liber se adăugă tumultului, strivind glasul neînsemnat al lui Noose:
— Linişte, linişte în sală!…
Judecătorul mai îngădui un minut de bucurie revărsată, după care ceru şerifului să restabilească ordinea. Ozzie îşi ridică mâinile şi vorbi. Vacarmul se muie, se nărui, se stinse. Carl Lee le dădu drumul copiilor, se întoarse la masa apărării, se aşeză lângă avocatul lui şi-l luă în braţe, râzând printre sughiţuri de plâns. Noose îl privi, surâzând.
— Domnule Hailey, ai fost judecat de un juriu alcătuit din oameni ai comunităţii în care trăieşti. În urma deliberării, ai fost găsit nevinovat. Nu-mi amintesc de vreo probă care să menţioneze că eşti şi în prezent un om periculos ori că ai nevoie în continuare de tratament psihiatric. Prin urmare, eşti un om liber. Dacă nu mai e nimic de adăugat, continuă judecătorul, declar şedinţa suspendată, urmând să ne întâlnim pe 15 august.
Carl Lee dispăru înăbuşit sub un morman de îmbrăţişări. Familia, prietenii îl strângeau în braţe, se strângeau în braţe, îl strângeau pe Jake în braţe, plângeau trecând peste stăvilarul ruşinii, lăudând pe Domnul, spunându-i lui Jake cât e de iubit.
Dădură buzna ziariştii, asediindu-l pe Jake cu o artilerie de întrebări. Acestuia nu-i rămase decât să ridice mâinile, să spună că n-are de făcut comentarii, până la conferinţa de presă pe care le-o oferi, cu elegantă generozitate, pentru ora paisprezece, în biroul său.
Buckley şi Musgrove ieşiră printr-o uşă laterală, iar juraţii fură încuiaţi în camera juriului, în aşteptarea autobuzului care urma să-i ducă, pentru ultima dată, la motel. Barry Acker obţinu promisiunea şerifului de a-l escorta până acasă şi de a-i asigura protecţie permanentă peste zi.
La rândul lui, Carl Lee fu asaltat de reporteri. „Eu vreau acasă”, repeta el, cu încăpăţânare. „Acasă, vreau acasă…”
Sărbătoarea înflori pe de-a-ntregul pe pajiştea din faţa tribunalului. Cântece, dansuri, bătăi prieteneşti pe spate, lacrimi, îmbrăţişări, felicitări, mulţumiri înălţate la cer într-o cascadă răsturnată nestăpânit, nemăsurat.
Strânşi în faţa tribunalului, îşi aşteptau eroul care urma să-şi primească binemeritata baie de laude şi simpatie. Cu fiecare minut deveneau mai nerăbdători. După o jumătate de oră de strigăte neîntrerupte, „Îl vrem pe Carl Lee! Îl vrem pe Carl Lee!”, mult dorita siluetă apăru în cadrul uşii. Strigătul de întâmpinare sparse piepturile şi timpanele. Carl Lee îşi făcu drum cu greu prin îmbulzeală, împreună cu avocatul şi familia lui. Se opriră pe ultima treaptă, la umbra coloanelor, înfruntând o mie de microfoane. Douăzeci de mii de glasuri bubuiră în tot atâtea salve când îl îmbrăţişă pe avocat şi când făcură semn cu mâna spre unduirea de chipuri încremenite în strigare.
Cotcodăceala armatei de gazetari nici că se mai putea distinge. Din când în când, Jake îşi cobora mâna pe care o flutura ca să mai ţipe câte ceva, despre nu-ştiu-ce conferinţă de presă în biroul lui, la ora două. Într-un târziu, Jake se strecură în clădirea tribunalului şi-i găsi acolo pe Lucien şi pe Harry Rex, aşteptând cuminţi într-un colţ, departe de nebunia mulţimii.
— Hai de-aici! urlă Jake.
Îşi croiră drum printre oameni, traversară holul şi ieşiră prin uşa din spate. Jake observă un grup de gazetari în faţa biroului său, pe trotuar.
— Unde ţi-ai parcat maşina? îl întrebă pe Lucien. Acesta arătă spre o stradă lăturalnică şi se făcură nevăzuţi în spatele cafenelei.
Pe verandă, Sallie le servi cotlete de porc şi gogonele. Lucien dădu la iveală o sticlă de şampanie scumpă, jurându-se că o ţinuse special pentru ocazia asta. Murdar pe degete, Harry Rex rodea la oase de parcă nu mâncase de o lună. Jake se răsfăţa mâncând alene şi bând pe-ndelete din şampania rece ca gheaţa. După două pahare, lăsă să-i scape un zâmbet nedefinit.
— Măi, ce faţă tâmpă ai, îi aruncă Harry Rex, cu gura plină.
— Taci, Harry Rex, îl luă Lucien la rost. Lasă-l să-şi guste clipa.
— Păi şi-o gustă, cum de nu! Uită-te la rânjetul ăla şi nu-ţi mai trebuie nimic.
