— Nu, domnule. Procuratura se abţine.
Noose se adresă juriului:
— Doamnelor şi domnilor, procesul e pe sfârşite. Nu mai avem niciun martor. Mă voi întâlni acum cu avocaţii, pentru a pune la punct unele detalii, apoi vom asculta pledoariile finale. Aceasta se va întâmpla la ora două şi va dura vreo două ore. Dacă nu ajungeţi să daţi astăzi un verdict, atunci vă veţi retrage şi îl veţi da mâine. Acum, facem o pauză. Ne vedem la ora două.
Carl Lee se aplecă şi se adresă pentru prima oară, după atâtea zile, avocatului său:
— L-ai cam pus cu botul pe labe, Jake.
— Şi asta nu-i nimic. Stai să auzi pledoaria finală.
Jake îl evită pe Harry Rex şi plecă la Karaway. Casa copilăriei sale era o clădire veche din mijlocul oraşului, înconjurată de arţari, de ulmi şi de stejari bătrâni, care ţineau răcoare, indiferent de arşiţa verii. În spate, dincolo de copaci, era un câmp ce se întindea până la poalele unui deal. Într-un colţ, se afla o curticică pentru păsări. Aici, Jake făcuse primii paşi, mersese pentru prima oară cu bicicleta şi se jucase cu mingea. Sub un stejar de la marginea câmpului îşi îngropase trei câini, un raton, un iepuraş şi nişte bobocei de raţă. Lângă micul cimitir, zăcea un cauciuc de la un Buick, model ’54.
Casa fusese încuiată şi părăsită de două luni. Un copil din vecini tăia iarba şi aranja gazonul din faţă. Jake venea să controleze lucrurile o dată pe săptămână. Părinţii lui plecaseră undeva, în Canada, pe timpul verii. Şi-ar fi dorit să fie cu ei.
Descuie uşa şi urcă în camera lui de la etaj. Era neschimbată. Pereţii rămăseseră împodobiţi cu fotografii făcute împreună cu echipa, cu trofee, cu postere de-ale lui Pete Rose, Archie Manning şi Hank Aaron. Deasupra dulapului atârna un şir de mănuşi de baseball. Pe scrin, era o cască. Mama lui o mai ştergea şi acum, săptămânal, de praf. O dată îi spusese că, de câte ori intra în cameră, se aştepta să-l găsească acolo, făcându-şi temele. Atunci se uita prin albumele sale, cu ochii înlăcrimaţi.
Se gândi la camera Hannei, plină de animale de puf, cu pereţii tapetaţi şi i se puse un nod în gât.
Se uită pe fereastră şi se văzu legănându-se pe roata aceea de lângă mormintele câinilor. Îşi aminti de fiecare „procesiune” funerară şi de promisiunile tatălui său că-i va cumpăra alt câine. Se gândi la Hanna şi la Max şi ochii începură să-i lăcrimeze.
Patul i se păru tare mic, acum. Îşi scoase pantofii şi se întinse. Din tavan atârna o cască de fotbal. Mustangii din Karaway. Înscrisese de şapte ori în cinci meciuri. Avea totul filmat, undeva, într-un raft de bibliotecă. Simţi o durere ascuţită în stomac.
Se sculă şi îşi aranjă hârtiile cu grijă pe scrin. Erau notele sale, nu ale lui Lucien. Apoi se studie în oglindă.
Se adresă juriului. Începu cu clarificarea celui mai sensibil punct: doctorul Bass. Îşi ceru iertare. Avocatul intră în sala de judecată şi se trezeşte deodată în faţa unui juriu străin, căruia nu-i poate oferi decât sinceritatea lui absolută. Iar dacă ceea ce spune nu e credibil, atunci îşi compromite clientul. Îi rugă să-l creadă că, niciodată, nu se gândise să aducă în faţa lor un martor cu antecedente penale. Le spuse că nu ştiuse de condamnarea lui Bass, jură chiar, ridicând mâna dreaptă. Lumea e plină de psihiatri şi i-ar fi fost uşor să găsească altul, dacă ar fi ştiut că Bass avusese probleme. Îi părea tare rău.
Şi-acum, în legătură cu doctorul. În urmă cu treizeci de ani, acesta avusese o legătură sentimentală cu o fată sub optsprezece ani, în Texas. Oare asta însemna că, acum, la proces, minţise? Că se puteau îndoi de competenţa lui profesională? Le ceru să-l judece cinstit pe Bass şi pe pacientul acestuia. Oricum, el nu ştia nimic despre trecutul doctorului.
Dar ar fi vrut ca juriul să afle mai multe. Să le spună ceva ce nu fusese menţionat aici. Fata cu care se încurcase avea şaptesprezece ani. Mai târziu, s-au căsătorit şi au avut un băiat. Apoi, însărcinată a doua oară fiind, a suferit un accident de tren şi a pierit împreună cu fiul lor.
— Mă opun! strigă Buckley. Domnule judecător, nu există acte la dosar, în acest sens.
— Se aprobă. Domnule Brigance, vă rog să nu vă referiţi la lucruri care nu au acoperire.
Jake nu îi băgă în seamă nici pe Noose, nici pe Buckley, ci se uita îndurerat la juriu. Continuă. În legătură cu Rodeheaver, se întreba dacă nu cumva şi el avusese vreodată o legătură cu o fată sub optsprezece ani. Ce mai conta asta? În tinereţe se puteau întâmpla multe, dar nu avea nicio importanţă pentru procesul lor. Doctorul prezentat de procuratură este, desigur, o personalitate, un specialist care tratase o mulţime de cazuri grele. Totuşi, când era vorba să depună mărturie în procesele penale, dăduse greş adesea. Mărturia lui trebuia privită cu precauţie.
Juraţii îl priveau şi-i ascultau fiecare cuvânt. Nu era un predicator juridic ca adversarul său. Părea liniştit, sincer. Avea o expresie obosită, aproape suferindă.
Lucien era treaz şi urmărea reacţiile juriului. Numai la Sisco nu se uita. Îşi dădu seama că nu se folosise de însemnările lui, dar se descurca minunat. Tot ce spunea venea din suflet.
Jake îşi ceru iertare pentru lipsa lui de experienţă. Nu avusese niciodată procese ca domnul Buckley, aşa că dacă mai făcuse greşeli, îi ruga să nu se lase influenţaţi, în atitudinea lor faţă de Carl Lee. El nu avea nicio vină.
Avea şi el o fiică şi alţi copii nu-i va mai da Dumnezeu. El era singurul ei sprijin, la cei cinci anişori, într-o lume nebună. Deci, între el şi fetiţă se stabilise o legătură pe care nu o putea explica.
Carl Lee are şi el o fiică. O cheamă Tonya. Jake le-o arătă juraţilor, întinzând mâna. E o fetiţă de zece ani, drăguţă şi inocentă. Dar ea, la rândul ei, nu va mai putea avea niciodată copii, pentru că…
— Mă opun! zise Buckley, fără să mai ţipe.
— Se acceptă, rosti Noose.
Jake îi ignoră din nou. Vorbi despre viol şi explică de ce era mai rău decât crima. Prin omor, victima dispare şi nu mai e obligată să sufere. Durerea e a familiei. Dar violul e mult mai rău. Victima are o viaţă întreagă înainte, timp în care nu va înceta să se întrebe, să încerce să înţeleagă de ce agresorii ei mai sunt în libertate. În fiece oră din zi şi din noapte se va gândi la ceea ce i s-a întâmplat. Amintirea nu se estompează niciodată.
Probabil, cea mai mare crimă o constituie violarea brutală a unui copil. Când lucrul acesta i se întâmplă unei femei, aceasta înţelege, cel puţin, de ce. Dar un copil? Presupuneţi că sunteţi părinţii unui astfel de minor. Cum aţi putea să-i explicaţi ce i s-a-ntâmplat?
— Mă opun.
— Se acceptă. Vă rog să nu luaţi în considerare aceste aserţiuni.
Dar Jake nu pierdu ocazia. Hai să presupunem, zise el, că aţi fi veterani din războiul din Vietnam, familiarizaţi cu mitralierele M-16 şi că fiica v-ar fi fost violată, apoi internată în spital, între viaţă şi moarte. Iar după câteva zile violatorul ar fi prins şi l-aţi vedea la trei paşi de dumneavoastră, în tribunal. Ce-aţi face dacă aţi avea la dispoziţie o mitralieră M-16?
Domnul Buckley v-a spus cum ar fi procedat: ar suferi pentru fetiţa lui, ar întoarce şi celălalt obraz şi ar aştepta ca justiţia să ia o hotărâre. Ar spera că ticălosul va fi trimis la Parchman, de unde nu va mai scăpa niciodată. Aşa ar face domnul procuror şi pentru asta ar fi admirat. Ce suflet iertător şi înţelegător! Dar cum ar proceda un tată obişnuit? El însuşi, ce-ar face, dacă ar avea un M-16 în mână? Bineînţeles că le-ar zbura creierii!
Era simplu. Se făcea, în felul acesta, dreptate.
Jake se opri, ca să bea o gură de apă, apoi schimbă placa. Atitudinea umilă, îndurerată, fu înlocuită de indignare. Vorbi despre Cobb şi Willard. Ei erau cei care începuseră acest şir de necazuri. Pentru vieţile lor se zbătea procuratura. Dar cine le va simţi lipsa, în afară de mamele lor? Violatori de copii! Traficanţi de droguri! Va suferi, oare, societatea, pentru că au dispărut? Nu era viaţa, aici, în comitatul Ford, mai sigură, fără ei? Copiii sunt mai feriţi de pericolul violului, acum. Toţi părinţii pot răsufla uşuraţi. Carl Lee merita o medalie sau, cel puţin, un ropot aplauze, pentru că e un erou. Aşa a spus şi Looney. Premiaţi-l şi trimiteţi-l acasă, la familie. Le mai spuse să-l ierte, aşa cum o făcuse şi poliţistul fără picior. Le ceru să dea curs dorinţei lui Looney.
Vocea îi deveni mai calmă şi anunţă că se apropie de sfârşit. Voia să le rămână în minte o singură imagine: aceea a unei fetiţe legate de doi arbori, cu picioarele desfăcute, plină de sânge şi bătută, privind disperată în pădure şi părându-i-se că vede pe cineva, apropiindu-se. Era tatăl ei, alergând s-o salveze. Îl vedea în visurile ei când se afla la ananghie. L-a strigat şi atunci, dar a dispărut. Acum, avea la fel de mare nevoie de el, ca şi atunci. Îi ruga să nu i-l ia. Ea îşi aştepta tatăl acolo, în primul rând. Trebuia să fie lăsat să se întoarcă la familia lui.
În sală se făcuse linişte, în vreme ce Jake se aşeză lângă clientul său. Se uită la juriu şi o văzu pe Wanda Womack cum îşi ştergea, pe furiş, o lacrimă. Pentru prima oară în ultimele două zile, simţi o licărire de speranţă.
La patru, Noose îşi luă rămas-bun de la juriu, nu înainte, însă, de a le spune că au timp să delibereze până la şase, poate chiar şapte, iar dacă nu se ajungea la un verdict, şedinţa se amâna până marţi, la ora nouă. Oamenii ieşiră încet. Judecătorul se retrase până la şase şi-i sfătui pe avocaţi să nu plece prea departe sau să-şi lase numerele de telefon la secretariat.
Spectatorii îşi păstraseră locurile şi vorbeau liniştiţi. Lui Carl Lee i se dădu voie să stea în primul rând, alături de familia lui. Buckley şi Musgrove aşteptau în biroul lui Noose. Harry Rex, Lucien şi Jake plecară „să mănânce”. Nimeni nu se aştepta la un verdict rapid.
Aprodul îi încuiase pe juraţi în camera lor specială şi le spuse rezervelor să ia loc într-un hol micuţ. Barry Acker fu ales conducătorul juriului. Toţi stăteau în jurul a două măsuţe, aşteptând neliniştiţi.
— Vă propun să facem o repetiţie pentru votare, zise Acker. Ca să vedem cum stăm. Aveţi ceva împotriva acestui lucru?
