Tolănit pe sofaua din biroul său, Jake asculta poveştile lui Lucien despre faimosul lui tată şi măreţul lui bunic şi prestigioasa lor firmă de avocatură şi despre toţi fraierii pe care-i secaseră ei de parale şi de pământuri.
— Toată moştenirea mea e construită pe matrapazlâcurile înaintaşilor, strigă el, în culmea unui entuziasm cinic; au stors tot ce-au putut, n-au iertat pe nimeni!
Harry Rex râse spart, nestăpânit. Şi lui Jake îi plăcea să asculte poveştile acestea, deşi le mai auzise de-atâtea ori; aveau un farmec nou, de fiecare dată.
— Dar cum e cu fiul lui Ethel, ăla nedospit la minte? întrebă Jake.
— Să nu-mi zici d-astea despre frate-meu, protestă Lucien. E cel mai deştept din familie. Nu mi-e ruşine să spun că e frate cu mine. Tata a angajat-o pe maică-sa când avea şapteşpe ani, şi poţi să mă crezi că era o mândreţe de fată la vremea aceea. Da, da, Ethel Twitty era cea mai faină bucăţică din tot comitatul Ford. Cred şi eu că i s-au lipit labele de ea lui taică-meu! M-apucă greaţa când mă gândesc acum, dar asta e…
— E dezgustător, zise Jake.
— Umpluse casa de ţângăi, şi doi dintre ei semănau leit cu mine, mai ales tontul ăla. Îmi venea să intru în pământ, pe-atunci.
— Şi maică-ta? îl întrebă Rex.
— Ei, ea era o cucoană d-aia tipică din Sud, cu bărbia la nas, pe care o interesa doar cât de albastru îţi e sângele. Şi cum n-a aflat prea mult sânge albastru pe-aici, şi-a petrecut mai toată viaţa la Memphis, căznindu-se să-şi dea aere ca să fie primită în sânul familiilor de bumbăcari de pe-acolo. M-a ţinut o bună parte din copilărie la hotelul Peabody şi mă scrobea de sus până jos şi eu, cu un papion proptit sub bărbie, era mic şi roşu, înţelegi, eu mă străduiam să mă-nvârt la patru ace printre puştimea poleită din Memphis. Tare nu-mi plăcea chestia asta, şi nici pe maică-mea nu dădeam prea multe parale. Ea ştia despre Ethel, dar nu zicea nimic; i-a spus bătrânului să fie discret, să nu tulbure apele-n familie. Ei, şi el a fost discret, şi uite-aşa m-am ales eu cu un trate vitreg cretin.
— Şi ea când a murit? întrebă Harry Rex.
— Cu şase luni înainte să moară taică-meu în accidentul de avion.
— Şi cum a murit?
— De gonoree; a luat-o de la un argat.
— Dă-o naibii, Lucien, nu se poate!
— Mă rog, de cancer; l-a dus trei ani, dar s-a ţinut demnă până la capăt.
— Şi tu, cum ai luat-o pe căi greşite?
— Păi, cred c-a-nceput când eram în clasa întâi. Unchiul meu era proprietarul plantaţiei mari din sudul oraşului şi al mai multor familii de negri. Asta se petrecea pe vremea recesiunii, parcă. Mai toată copilăria am stat pe-acolo, fiindcă taică-meu era foarte ocupat, chiar în biroul ăsta, de-aici, iar maică-mea era şi ea ocupată până peste cap la cluburile alea de sorbitori de ceai. Toţi tovarăşii mei de joacă erau negri; servitorii care m-au crescut erau negri; prietenul meu cel mai bun se numea Willie Ray Wilbanks. Fără mişto: străbunicul meu l-a cumpărat pe străbunicul lui şi, când au fost eliberaţi sclavii, cei mai mulţi şi-au păstrat numele familiei de care aparţinuseră. În fond, ce-aţi fi vrut să facă, săracii? De-asta avem aşa de mulţi negri cu numele de Wilbanks pe-aici: toţi sclavii din comitatul Ford au fost ai noştri, şi majoritatea şi-au luat numele ăsta, Wilbanks.
— Cred că ai şi rude printre ei, zise Jake.
— Dacă ar fi să mă gândesc la apucăturile înaintaşilor mei, cred că sunt neam cu toţi.
Când sună telefonul, câteşitrei încremeniră cu ochii la el. Jake se ridică în picioare, ţinându-şi respiraţia. Harry Rex ridică receptorul, îl puse la loc.
— A greşit numărul, zise.
Se uitară atent unul la altul. Zâmbiră.
— Mă rog, să ne-ntoarcem în clasa întâi, sparse Jake tăcerea.
— Aşa… Ei, şi când a fost să-ncep şcoala, Willie Ray şi ceilalţi din gaşcă s-au urcat în autobuzul care mergea la şcoala pentru negri. M-am urcat şi eu, dar şoferul m-a luat de mână, foarte delicat, şi m-a dat jos. Eu am început să urlu, unchiul meu m-a dus acasă şi i-a spus mamei: „Lucien s-a urcat în autobuzul negrilor”. Maică-mea s-a făcut albastră şi-a-nceput să-mi măsoare poponeţul cu palma. M-a altoit şi bătrânul, dar mai târziu, peste ani, a recunoscut c-a fost mişto. Prin urmare m-am dus la şcoala albilor, unde n-am încetat niciodată să trec drept puştiulică de bani gata. Toţi îl urau pe puştiulică de bani gata, mai ales într-un orăşel amărât cum e Clanton. Acum, nu c-aş fi fost eu vreun simpatic – însă toţi se-ntreceau în a mă detesta, pur şi simplu pentru că ai mei aveau bani. De-asta nu mă prea uit eu cu ochi buni la bani. De-atunci a început non-conformismul meu, din clasa întâi. M-am hotărât atunci să nu semăn cu maică-mea, căreia parcă-i puţea tot timpul şi se uita de sus la toţi, şi nici cu bătrânul, care era prea ocupat ca să-i mai placă ceva. Aşa că mi-am băgat picioarele în toată afacerea şi mi-am zis că eu unul vreau să mă distrez un pic.
Jake se întinse, închise ochii.
— Eşti nervos? îl întrebă Lucien.
— Vreau să se termine, atât.
Telefonul sună din nou. De data asta, Lucien fu cel care înşfacă receptorul, ascultă, apoi îl puse în furcă.
— Care-i treaba? vru să ştie Harry Rex.
Jake se ridică, privindu-l pe Lucien. Sosise clipa.
— Era Jean Gillespie. Juriul şi-a terminat dezbaterile.
— O, Doamne, făcu Jake, frecându-se la tâmple.
— Ascultă, Jake, începu Lucien, sfătos. Milioane de oameni vor fi cu ochii pe noi; fii calm, şi mare atenţie la ce-ţi iese din gura.
— Şi eu ce fac? se văită Harry Rex. Îmi vine să vărs…
— Ciudat mai sună sfatul ăsta din gura ta, Lucien, zise Jake în timp ce-şi încheia haina luată de la Stan.
— Am învăţat şi eu multe. Arată ce poţi. Dacă câştigi, vezi ce le spui ziariştilor. Nu uita să mulţumeşti juraţilor. Şi dacă pierzi…
— Dacă pierzi, se băgă Harry Rex în vorbă, ia-o la fugă cât poţi de tare, fiindcă negrii ăia o să facă ravagii în tribunal.
— Mă cam suflă vântul, recunoscu Jake.
Agee anunţă, din capul scărilor, că juriul e gata. Ceru să se facă linişte, iar mulţimea amuţi dintr-odată. Se îndreptară spre coloanele din faţă, unde Agee le porunci să se roage în genunchi. Ascultătoare, gloata îngenunche; de la primul până la ultimul, bărbaţi, femei, copii, se rugară cu multă râvnă la Dumnezeu să-i dea libertate omului lor. Până şi soldaţii, adunaţi la un loc, se rugau pentru achitare.
Ozzie şi Moss Junior îi aşezară pe oameni în sală şi pe soldaţi şi poliţişti pe lângă ziduri şi de-a lungul culoarului din mijloc. Jake îşi făcu apariţia din anticameră; îl privi lung pe Carl Lee, aşezat la masa apărării, apoi trecu cu privirea peste asistenţă. În sală, mulţi erau cufundaţi în rugăciune; mulţi îşi muşcau unghiile; Gwen se ştergea la ochi; Lester se uita la Jake, cuprins de spaimă. Copiii erau năuciţi şi speriaţi.
