— Bine, Cat, destul de bine. Dar tu?

— Eu? Excelent! Cine-i ăsta? zise el, întorcându-se spre Lester şi trântindu-i un pumn în piept, de-l făcu să se clatine pe picioare.

— E fratele meu, Lester, spuse Carl Lee. E din Chicago.

— Îmi pare bine, Lester. Eu şi Carl Lee suntem foarte legaţi unul de altul.

— Mi-a povestit totul despre dumneavoastră, spuse Lester.

Cat se uită admirativ la Carl Lee:

— Măi, măi, da’ ştiu că te ţii bine. Ce-ţi mai face piciorul?

— Bine, Cat. Îmi amorţeşte, uneori, când plouă, dar în rest…

— Suntem foarte legaţi unul de altul, nu-i aşa?

Carl Lee aprobă şi-i zâmbi, iar Cat îi dădu drumul din îmbrăţişare.

— Beţi ceva?

— Nu, mulţumesc, zise Carl Lee.

— Eu aş bea o bere, spuse Lester.

Cat pocni din degete şi unul din cei doi vlăjgani dispăru. Carl Lee se lăsă în fotoliu, iar gazda se aşeză pe marginea biroului, legănându-şi picioarele ca un copil. Rânji, văzându-l pe Hailey căzut în admiraţie.

— De ce nu te muţi la Memphis ca să lucrezi pentru mine? zise Cat.

Carl Lee ştia ce va urma. Prietenul lui îi oferise de lucru încă de acum zece ani.

— Îţi mulţumesc, Cat, dar sunt mulţumit cu situaţia pe care o am acum.

— Mă bucur. Atunci ce vânt te-aduce?

Carl Lee deschise gura ezitând, îşi încrucişă picioarele şi se încruntă. Apoi dădu din cap şi zise:

— Aş vrea să-mi faci o favoare, Cat. O mică favoare.

Cat deschise larg braţele:

— Orice, bătrâne, orice doreşti!

— Îţi aminteşti de jucăriile alea, M-16, pe care le foloseam în Vietnam? Am nevoie de una cât mai repede posibil.

Cat îşi încrucişă mâinile pe piept şi se uită atent la prietenul lui.

— Asta-i o armă tare-a dracului. Ce veveriţe vrei să vânezi pe-acolo, pe la tine?

— N-o vreau pentru veveriţe.

Cat îi privi lung. Îşi dădu seama că nu veniseră pentru orice fleac.

— Vrei una semi?

— Nu, una adevărată.

— O să te cam coste.

— Cât?

— Ştii că e ilegală.

— Dac’aş fi putut s-o cumpăr de la magazin, n-aş fi fost aici, acum.

Cat rânji din nou.

— Când ai nevoie de ea?

— Astăzi.

Sosi şi berea lui Lester. Cat se aşeză la birou, pe un scaun de vinilin portocaliu.

— O mie de dolari.

— Îi am.

Cat fu uşor surprins. De unde luase negrul ăsta amărât, dintr-un orăşel din Mississippi, atâta bănet? Probabil că i-a împrumutat fratele lui.

— O mie pentru alţii, dar nu şi pentru tine, bătrâne!

— Atunci, cât?

— Nimic, Carl Lee, nimic. Îţi datorez ceva mai mult decât nişte amărâţi de bani.

— Aş fi mulţumit dacă ai primi banii.

— Nu. Nici să n-aud. Arma e a ta.

— Eşti foarte amabil, Cat.

— Pot să-ţi ofer vreo cincizeci.

— N-am nevoie decât de una. Când mi-o poţi da?

— Stai să văd.

Cat dădu un telefon şi mormăi câteva cuvinte în receptor. Apoi îl anunţă că va dura cam o oră.