— Aşteptăm, spuse Carl Lee.

Cat îşi dădu la o parte peticul care îi acoperea ochiul stâng şi îşi şterse orbita goală cu o batistă.

— Am o idee mai bună, zise el, făcându-le un semn celor din garda de corp. Pregătiţi-mi o maşină! O să ne ducem împreună s-o luăm.

Îl urmară pe Cat prin uşa secretă şi coborâră într-un hol.

— Aici locuiesc eu, spuse el, arătând cu degetul. Dincolo de uşa asta, e sediul meu, în care am, de obicei, şi câteva femei goale.

— Mi-ar plăcea să le văd, se bucură Lester.

— Să trecem peste asta, i-o tăie Carl Lee.

Cat le mai indică o uşă solidă, neagră, din fier, la capătul unui culoar scurt. Se uita la ea cu mândrie.

— Aici îmi ţin banii. E păzită douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

— Cât aveţi aici? întrebă Lester sorbind berea pe care o ţinea în mână.

Cat îi aruncă o privire fugară, fără să se oprească, iar Carl Lee îl înghionti să tacă din gură. La capătul holului se aflau nişte scări, pe care le urcară până la etajul patru. Cat apăsă pe un buton, aşteptând în întuneric vreo câteva secunde, până când peretele se mişcă şi apăru un ascensor strălucitor, cu covoraş roşu, şi cu o tăbliţă pe care scria fumatul interzis. Intrară şi Cat mai apăsă pe un buton:

— Ca să putem coborî, trebuie mai întâi să urcăm, zise el amuzat. Din motive de siguranţă.

Cei doi fraţi dădură din cap admirativ. Uşa liftului se deschise la subsol. Unul din băieţii de gardă aştepta lângă o limuzină curată, albă, decapotabilă. Cat îi invită la o plimbare. Trecură încet pe lângă un şir de automobile Fleetwood. Mai erau acolo şi alte limuzine, un Rolls-Royce şi o mulţime de maşini europene, de lux.

— Toate sunt ale mele, zise el, cu mândrie.

Şoferul claxonă şi porţile garajului se ridicară. Ieşiră pe o stradă cu sens unic.

— Să conduci încet! îi strigă Cat şoferului. Vreau să vă arăt câte ceva pe-aici.

Carl Lee mai făcuse plimbarea aceasta cu câţiva ani în urmă, când îl vizitase pe Cat ultima oară. Bosul numea şirul de cocioabe dărăpănate şi scorojite „casele lui de închiriat”. Pe lângă acestea, mai văzură nişte magazii de cărămidă, netencuite, cu ferestre negre sau acoperite cu scânduri, vechi de când lumea. Cine ştie ce se ascundea în ele? Trecură pe lângă două biserici frumoase, la numai câteva blocuri una de alta, iar Cat le spuse că şi preoţii erau proprietatea lui. La fiecare colţ, se afla câte o tavernă cu uşile deschise, iar în faţa lor, pe bănci, stăteau negri tineri, grupuri-grupuri, bând bere şi sporovăind. Cat le arătă ruinele unei clădiri mâncate de flăcări, lângă Beale, şi le povesti cu însufleţire despre un tip care intrase în competiţie cu el, pentru supremaţie. Acum nu mai avea niciun rival. Mai erau şi cluburile, cu nume ca îngerii, La Cat sau Paradisul Negru – locuri unde te puteai duce să bei, să mănânci bine, să asculţi muzică de calitate, să vezi femei goale şi multe altele. Aceste cluburi îl îmbogăţiseră. Erau opt, în total, iar Cat le arătă pe toate prietenilor săi.

Într-o fundătură fără nume, de lângă râu, şoferul viră brusc, printre două magazii de cărămidă, şi conduse, pe o alee strâmtă, până la o poartă de pe partea dreaptă. Intrară şi maşina dispăru, pe lângă o rampă de încărcare, într-o clădire. Opri şi tânărul din garda personală ieşi.

— Staţi liniştiţi, zise Cat.

Portbagajul fu deschis, apoi închis cu zgomot. În mai puţin de un minut, limuzina era din nou pe străzile oraşului.

— Ce-aţi zice să luăm masa de prânz? le propuse Cat.

Înainte de a primi vreun răspuns, strigă la şofer:

— Du-ne la Paradisul Negru! Anunţă-i prin telefon că venim să mâncăm. Niciunde nu găseşti un cotlet ca în localul ăsta al meu. Bineînţeles, n-ai să citeşti nicio reclamă prin ziare. Criticii n-au ce căuta acolo!

— Sună a discriminare, zise Lester.

— Cam aşa. Oricum, nu mă folosesc de presă, decât când intru-n bucluc cu justiţia.

— N-am citit nimic despre tine în ultima vreme, Cat, zise Carl Lee.

— Ultimul meu proces a fost acu’ trei ani, pentru evaziune fiscală. Portăreii au pierdut vreo trei săptămâni să strângă dovezi. Dar juriul n-a avut nevoie de mai mult de douăzeci şi şapte de minute pentru a rosti cel mai preţios cuvânt din limba afro-engleză: „Nevinovat”.

— Ştiu cum e. L-am auzit şi eu, spuse Lester.

La intrarea cu boltă a localului, îi aştepta un portar. Un grup din garda de corp îi conduse într-un separeu mai depărtat de ringul de dans. Fură serviţi cu tot felul de bunătăţi de un detaşament de chelneri. Lester o dădu pe whisky şi era criţă, când aduseră cotletul acela excelent. Carl Lee bea ceai cu gheaţă şi depăna amintiri de război cu Cat. După ce mâncară, se apropie un bodyguard şi-i şopti lui Cat ceva la ureche. Acesta zâmbi şi se uită la Carl Lee:

— Aţi venit într-o Eldorado roşie, cu număr de Illinois?

— Da, numai că am lăsat-o lângă celălalt local.

— E parcată afară. Iar în portbagaj…

— Cum?! exclamă Lester.

Cat mormăi de plăcere şi-l lovi prieteneşte în spate:

— Nu pune întrebări, bătrâne! Am avut grijă de toate. Cat poate face orice.

Ca de obicei, Jake lucra sâmbăta dimineaţa, după ce îşi lua micul dejun la Coffee Shop. Îi plăcea atunci să stea în linişte la birou. Nu suna nimeni, iar Ethel era acasă. Se încuia pe dinăuntru, nu se apropia de telefon şi nu avea niciun client. Îşi punea dosarele în ordine, citea deciziile de la Curtea Supremă şi, dacă avea vreun proces, încerca să schiţeze o strategie. Cele mai bune idei îi veneau în dimineţile liniştite de sâmbătă.

La unsprezece, telefonă la închisoare.

— Şeriful e-acolo? îl întrebă el pe dispecer.

— Să văd, răspunse acesta.

Trecură câteva momente.

— La telefon şeriful Walls.

— Ozzie, sunt Jake Brigance. Ce mai faci?

— Bine, Jake. Dar tu?

— La fel. Mai stai mult pe-acolo?

— Vreo două ore. Ce s-a-ntâmplat?

— Mai nimic. Vreau doar să stăm puţin de vorbă. Vin într-o jumătate de oră.

— Te-aştept.

Jake şi Ozzie se plăceau şi se respectau reciproc. Avocatul se răţoise la el în cursul unor interogatorii, dar şeriful ştia că nu era nimic personal, ci doar chestiuni de serviciu. Jake îl susţinuse pe Ozzie în timpul campaniei, iar Lucien îl finanţase, aşa că nu se supăra el numai pentru nişte întrebări mai dure şi mai tăioase, în timpul proceselor. Îi plăcea să-l urmărească pe avocat la tribunal şi să-l tachineze cu „jocul”. În 1969, când Jake era student în anul al doilea, şi juca în apărare la Karaway, Ozzie făcea pe vedeta în Clanton. Cei doi rivali neîmpăcaţi se întâlniră în finală, în campionatul universitar. Timp de patru reprize, Ozzie teroriză apărarea echipei Karaway care era mai slabă, dar era condusă de un băiat îndârjit şi vijelios. La sfârşitul reprizei a patra, când scorul era 44–0, Ozzie îi rupsese piciorul lui Jake, la un atac. De-atunci, îl ameninţa mereu că i-l va „aranja” şi pe celălalt.

— Spune, ce ai pe suflet, bobocule? îl întrebă şeriful, după ce se aşezară.

— Sunt cam îngrijorat în legătură cu Carl Lee.