— În ce sens?

— Uite ce-i, Ozzie, tot ce vorbim aici, rămâne între noi. Nu vreau să afle nimeni.

— Văd că nu glumeşti, Jake.

— Chiar deloc. Am stat de vorbă, miercuri, cu Carl Lee, după înfăţişarea aceea de la tribunal. E complet nebun şi-l înţeleg perfect. Şi eu aş fi la fel. Spunea că vrea să-i omoare pe băieţi şi m-am gândit c-ar fi bine să ştii.

— Sunt în siguranţă, Jake. Chiar dac-ar vrea, n-ar avea cum s-ajungă la ei. Am primit şi noi tot felul de telefoane anonime de ameninţare. Negrii sunt foarte furioşi, dar nu e nicio problemă. Nemernicii ăia sunt singuri în celulă şi avem noi grijă de ei.

— Atunci, e bine. Deşi n-am avut încă de-a face cu Carl Lee, i-am reprezentat de multe ori pe ceilalţi din familie, aşa că sunt sigur că el mă consideră avocatul lui. Mă simt obligat să te anunţ.

— Nu-i niciun pericol, Jake.

— Bine. Totuşi, te-ntreb ceva. Şi tu şi eu avem câte-o fetiţă, nu-i aşa?

— Eu am chiar două.

— Ce crezi că simte Carl Lee? Spune-mi punctul de vedere al unui tată negru.

— E acelaşi cu al tău.

— Adică?

Ozzie se lăsă pe spate şi-şi încrucişă braţele, reflectând câteva momente.

— Păi, un tată negru se va întreba dacă fetiţa i se va însănătoşi fizic, în cazul în care va trăi. Şi dacă da, ce urmări va avea această întâmplare, va mai putea face, oare, copii? Apoi, dacă nenorocirea asta n-a distrus-o mental şi emoţional şi dacă nu va rămâne marcată tot restul vieţii. În fine, se va gândi cum să-i omoare pe ticăloşi.

— Tu ai face-o?

— Uşor de-ntrebat! Nici nu ştiu ce să-ţi spun. Cred c-ar fi mai important să stau acasă cu copiii mei decât la Parchman. Tu cum ai face, Jake?

— Cam la fel, cred. Nu ştiu exact. Probabil c-aş înnebuni, zise el, uitându-se într-un punct, pe birou. Dar să ştii că m-aş gândi să-l omor pe cel care-a făcut-o. Mi-ar fi cumplit de greu să pun capul pe pernă, ştiindu-l încă viu.

— Dar ce hotărâre ar lua tribunalul?

— Depinde de cine judecă procesul. Dacă dai peste un juriu corect, se rezolvă treaba. Dacă nu, rişti să fii condamnat la moarte. Depinde numai şi numai de completul de judecată. Vreau să-ţi spun că în ţinutul ăsta oamenii s-au cam săturat de violuri, de tâlhării şi de crime. Cel puţin, albii aşa gândesc.

— Toţi gândesc aşa.

— Părerea mea e că mulţi vor fi alături de un tată care s-a hotărât să-şi facă dreptate. Oamenii nu prea au încredere în sistemul nostru judiciar. Şi mie-mi vine să-i spânzur, câteodată, încearcă numai să-i convingi că nemernicii trebuie omorâţi.

— Ca în cazul lui Monroe Bowie.

— Exact. Un prăpădit de negru care trebuia omorât. Iar Lester s-a hotărât să facă el treaba asta. Apropo, Ozzie, de ce crezi c-a venit el de la Chicago?

— E foarte apropiat de fratele său. Suntem, oricum, cu ochii pe el.

Apoi schimbară vorba, iar, în final, Ozzie îl întrebă despre picior, ca de obicei. Îşi strânseră mâinile. Jake plecă direct acasă, unde îl aştepta Carla, cu lista de sarcini ce-i reveneau pentru sâmbătă. Pe ea n-o deranja că se ducea la serviciu şi în zilele libere, dar voia să se întoarcă până la prânz şi să-şi îndeplinească îndatoririle de familie.

Duminică după-amiază, se strânseră o mulţime de oameni la spital, pentru a fi alături de fetiţa lui Hailey, la externare. Carl Lee împinse scaunul cu rotile până la maşină, unde o luă uşor în braţe şi-o puse pe unul din locurile din faţă. Alături de ea se aşeză Gwen, iar în spate, cei trei băieţi. Fură urmaţi de o procesiune de prieteni, de rude şi de necunoscuţi. Caravana ieşi încet din oraş.

Fetiţa stătea în faţă ca un om mare. Tatăl ei nu spunea nimic, mama lăcrima, iar fraţii stăteau neclintiţi, fără să scoată o vorbă. În faţa casei aşteptau alţi oameni, care se îmbulziră spre pridvor, când văzură maşinile. Automobilul lui Hailey opri pe iarbă, în curtea din faţă. Mulţimea se linişti, iar Carl Lee urcă scările, cu fetiţa în braţe, apoi intră şi o aşeză pe o canapea. Tonya era fericită că ajunsese acasă, dar vizitatorii începuseră s-o cam obosească. Mama ei îi îmbrăţişa picioarele. Verii, unchii, mătuşile şi vecinii se apropiară de ea şi-i zâmbeau cu lacrimi în ochi, fără să scoată un cuvânt. Carl Lee ieşi să discute cu Lester şi cu alţi bărbaţi. Fraţii ei mâncau în bucătărie, împreună cu prietenii şi cunoştinţele lor.

7

La cei patruzeci şi doi de ani ai săi, Rocky Childers nici nu-şi mai amintea de când era procuror al comitatului Ford. Primea cincisprezece mii de dolari pe an şi n-avea nicio clipă liberă. Se ratase ca avocat, aşteptând să fie ales din patru în patru ani pe un post în care nu făcea nimic, dar era tot timpul ocupat. Din fericire, avea o soţie cu o slujbă bună, aşa că-şi permiteau să conducă un Buick nou, să-şi plătească taxele la club şi, în general, să facă orice pentru a trece drept nişte albi bine educaţi. Când era mai tânăr, avusese ambiţii politice, dar alegătorii îl făcuseră să renunţe la aceste gânduri, aşa că rămase în postul acesta de procuror. Singurele lui cazuri se limitau la beţivi, hoţi de prăvălii şi delincvenţă juvenilă. Mai era şi judecătorul Bullard care îl sâcâia peste măsură şi pe care îl dispreţuia din tot sufletul. Rareori apărea câte ceva deosebit, ca acum, când oameni de teapa lui Cobb şi Willard o făcuseră de oaie, iar el, prin statutul său, trebuia să conducă înfăţişările preliminare. Apoi, însă, cazurile treceau la Curtea teritorială, unde acţiona adevăratul procuror, domnul Rufus Buckley, din comitatul Polk. El fusese cel care stopase cariera politică a lui Rocky.

Sigur, o înfăţişare pentru stabilirea cauţiunii nu era cine ştie ce pentru Childers, dar aceasta se deosebea, totuşi, de cele de până acum. Primise încă de miercuri zeci de telefoane de la negri, toţi cu drept de vot, sau cel puţin aşa pretindeau, care erau foarte îngrijoraţi de perspectiva eliberării celor doi. Aşa cum inculpaţii de culoare nu puteau să-şi plătească sumele stabilite pentru cauţiune, şi rămâneau în închisoare, tot astfel Cobb şi Willard să rămână după gratii, până la judecată. Childers promise să facă tot ce îi stătea în putinţă. Le explică, însă, că nu el e cel care stabileşte suma, ci judecătorul Percy Bullard, care avea şi el telefon şi stătea pe strada Benington. Cei care îl sunaseră juraseră că vor fi în sala de tribunal luni, să vadă ce vor face el şi Bullard.

În ziua cu pricina, la ora douăsprezece şi jumătate, Childers fu convocat la judecător, care îl aştepta împreună cu şeriful. Bullard era atât de agitat, încât nici nu putea sta jos.

— Ce sumă propui? se răţoi el la Childers.

— Nu ştiu, domnule judecător. Nu prea m-am gândit la asta.

— Nu crezi c-ar fi timpul s-o faci?

Se plimba de colo-colo în spatele biroului, apoi se ducea la fereastră, se-ntorcea, sub privirile amuzate ale lui Ozzie.

— Nu tocmai, răspunse Childers stins. Dumneavoastră, ca judecător, trebuie să hotărâţi.

— Mulţumesc, mulţumesc! Cât ai să ceri?

— Cer totdeauna mai mult decât m-aştept să se stabilească, replică Childers rece, bucurându-se în sinea lui că îl vede nervos pe judecător.

— Adică?

— Nu ştiu. Nu prea m-am gândit la asta.

Ceafa lui Bullard se înroşi. Îl privi pe Ozzie cu severitate.

— Ce zici, şerifule?

— Păi, începu acesta tărăgănat, aş sugera o sumă mai zdravănă. Băieţii aceştia ar trebui să rămână închişi spre binele lor! Negrii sunt cam neliniştiţi şi-ar putea s-o păţească, dacă ies. Cel mai bine e să stabiliţi o sumă mare.

— Au bani?

— Willard e lefter, dar nu ştiu ce să spun de Cobb. E greu să-ţi dai seama de venituri când e vorba de afaceri cu droguri. Cred că poate strânge vreo treizeci-patruzeci de mii. Am auzit că şi-a angajat un avocat trăsnet, de la Memphis, care trebuie să sosească astăzi, aşa că are ceva bani.

— La naiba! Mie de ce nu mi s-a adus la cunoştinţă? Pe cine-a angajat?

— Pe unu’ Peter K. Bernard, răspunse Childers. M-a sunat în dimineaţa aceasta.

— N-am auzit niciodată de el, ripostă Bullard cu un aer superior, ca şi când ar fi avut în minte o listă cu toţi avocaţii. Apoi, îşi pironi privirea pe fereastră, la nişte arbori.

Şeriful şi procurorul îşi făcură cu ochiul. Suma pentru cauţiune va fi exorbitantă, ca de obicei. Casierii îl iubeau pe Bullard pentru hotărârile sale. Urmăreau cu încântare cum se zbăteau familiile disperate, cum ipotecau tot ce aveau pentru a strânge cei zece la sută care le-ar fi permis înaintarea cauţiunii. Bullard stabilea sumele la un nivel atât de înalt şi din motive politice. În felul acesta, negrii erau mulţumiţi – lucru foarte important, chiar dacă albii reprezentau în acest ţinut şaptezeci şi cinci la sută. Ştia că datorează câteva favoruri şi celor de culoare.

— Să-i cerem o sută de mii lui Willard şi două sute lui Cobb. Asta cred c-o să-i mulţumească.