— O mie pentru alţii, dar nu şi pentru tine, bătrâne!
— Atunci, cât?
— Nimic, Carl Lee, nimic. Îţi datorez ceva mai mult decât nişte amărâţi de bani.
— Aş fi mulţumit dacă ai primi banii.
— Nu. Nici să n-aud. Arma e a ta.
— Eşti foarte amabil, Cat.
— Pot să-ţi ofer vreo cincizeci.
— N-am nevoie decât de una. Când mi-o poţi da?
— Stai să văd.
Cat dădu un telefon şi mormăi câteva cuvinte în receptor. Apoi îl anunţă că va dura cam o oră.
— Aşteptăm, spuse Carl Lee.
Cat îşi dădu la o parte peticul care îi acoperea ochiul stâng şi îşi şterse orbita goală cu o batistă.
— Am o idee mai bună, zise el, făcându-le un semn celor din garda de corp. Pregătiţi-mi o maşină! O să ne ducem împreună s-o luăm.
Îl urmară pe Cat prin uşa secretă şi coborâră într-un hol.
— Aici locuiesc eu, spuse el, arătând cu degetul. Dincolo de uşa asta, e sediul meu, în care am, de obicei, şi câteva femei goale.
— Mi-ar plăcea să le văd, se bucură Lester.
— Să trecem peste asta, i-o tăie Carl Lee.
Cat le mai indică o uşă solidă, neagră, din fier, la capătul unui culoar scurt. Se uita la ea cu mândrie.
— Aici îmi ţin banii. E păzită douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
— Cât aveţi aici? întrebă Lester sorbind berea pe care o ţinea în mână.
Cat îi aruncă o privire fugară, fără să se oprească, iar Carl Lee îl înghionti să tacă din gură. La capătul holului se aflau nişte scări, pe care le urcară până la etajul patru. Cat apăsă pe un buton, aşteptând în întuneric vreo câteva secunde, până când peretele se mişcă şi apăru un ascensor strălucitor, cu covoraş roşu, şi cu o tăbliţă pe care scria fumatul interzis. Intrară şi Cat mai apăsă pe un buton:
— Ca să putem coborî, trebuie mai întâi să urcăm, zise el amuzat. Din motive de siguranţă.
Cei doi fraţi dădură din cap admirativ. Uşa liftului se deschise la subsol. Unul din băieţii de gardă aştepta lângă o limuzină curată, albă, decapotabilă. Cat îi invită la o plimbare. Trecură încet pe lângă un şir de automobile Fleetwood. Mai erau acolo şi alte limuzine, un Rolls-Royce şi o mulţime de maşini europene, de lux.
— Toate sunt ale mele, zise el, cu mândrie.
Şoferul claxonă şi porţile garajului se ridicară. Ieşiră pe o stradă cu sens unic.
— Să conduci încet! îi strigă Cat şoferului. Vreau să vă arăt câte ceva pe-aici.
Carl Lee mai făcuse plimbarea aceasta cu câţiva ani în urmă, când îl vizitase pe Cat ultima oară. Bosul numea şirul de cocioabe dărăpănate şi scorojite „casele lui de închiriat”. Pe lângă acestea, mai văzură nişte magazii de cărămidă, netencuite, cu ferestre negre sau acoperite cu scânduri, vechi de când lumea. Cine ştie ce se ascundea în ele? Trecură pe lângă două biserici frumoase, la numai câteva blocuri una de alta, iar Cat le spuse că şi preoţii erau proprietatea lui. La fiecare colţ, se afla câte o tavernă cu uşile deschise, iar în faţa lor, pe bănci, stăteau negri tineri, grupuri-grupuri, bând bere şi sporovăind. Cat le arătă ruinele unei clădiri mâncate de flăcări, lângă Beale, şi le povesti cu însufleţire despre un tip care intrase în competiţie cu el, pentru supremaţie. Acum nu mai avea niciun rival. Mai erau şi cluburile, cu nume ca îngerii, La Cat sau Paradisul Negru – locuri unde te puteai duce să bei, să mănânci bine, să asculţi muzică de calitate, să vezi femei goale şi multe altele. Aceste cluburi îl îmbogăţiseră. Erau opt, în total, iar Cat le arătă pe toate prietenilor săi.
Într-o fundătură fără nume, de lângă râu, şoferul viră brusc, printre două magazii de cărămidă, şi conduse, pe o alee strâmtă, până la o poartă de pe partea dreaptă. Intrară şi maşina dispăru, pe lângă o rampă de încărcare, într-o clădire. Opri şi tânărul din garda personală ieşi.
— Staţi liniştiţi, zise Cat.
Portbagajul fu deschis, apoi închis cu zgomot. În mai puţin de un minut, limuzina era din nou pe străzile oraşului.
— Ce-aţi zice să luăm masa de prânz? le propuse Cat.
Înainte de a primi vreun răspuns, strigă la şofer:
— Du-ne la Paradisul Negru! Anunţă-i prin telefon că venim să mâncăm. Niciunde nu găseşti un cotlet ca în localul ăsta al meu. Bineînţeles, n-ai să citeşti nicio reclamă prin ziare. Criticii n-au ce căuta acolo!
— Sună a discriminare, zise Lester.
— Cam aşa. Oricum, nu mă folosesc de presă, decât când intru-n bucluc cu justiţia.
— N-am citit nimic despre tine în ultima vreme, Cat, zise Carl Lee.
— Ultimul meu proces a fost acu’ trei ani, pentru evaziune fiscală. Portăreii au pierdut vreo trei săptămâni să strângă dovezi. Dar juriul n-a avut nevoie de mai mult de douăzeci şi şapte de minute pentru a rosti cel mai preţios cuvânt din limba afro-engleză: „Nevinovat”.
— Ştiu cum e. L-am auzit şi eu, spuse Lester.
La intrarea cu boltă a localului, îi aştepta un portar. Un grup din garda de corp îi conduse într-un separeu mai depărtat de ringul de dans. Fură serviţi cu tot felul de bunătăţi de un detaşament de chelneri. Lester o dădu pe whisky şi era criţă, când aduseră cotletul acela excelent. Carl Lee bea ceai cu gheaţă şi depăna amintiri de război cu Cat. După ce mâncară, se apropie un bodyguard şi-i şopti lui Cat ceva la ureche. Acesta zâmbi şi se uită la Carl Lee:
— Aţi venit într-o Eldorado roşie, cu număr de Illinois?
