— Da, domnule judecător, cred c-am citit această regulă.

— Atunci unde e dovada de la Consiliul Local?

— N-o am, dar aveam de gând…

— Deci, aţi venit de la Memphis, aţi citit regulamentul şi l-aţi ignorat deliberat. Corect?

Bernard îşi cobori privirea şi rămase cu ochii aţintiţi pe un dosar galben de pe masă. Atunci, Tyndale se ridică încet.

— Onorată instanţă, şi vă rog să consemnaţi, mă angajez eu, în calitate de consilier local, să dau permisiunea domnului Bernard, în mod excepţional, să ia parte la această înfăţişare.

Bullard zâmbi. Frumoasă mişcare, chiar foarte ingenioasă. „Apa” cu gheaţă îl încălzise, aşa că se mai potolise şi el puţin.

— Foarte bine. Chemaţi primul martor al apărării.

Bernard se ridică din nou, semeţindu-şi capul:

— Onorată instanţă, apărarea propune audierea ca martor a numitului Fred Cobb, fratele pârâtului Billy Ray Cobb.

— Mai repede! mormăi Bullard.

După ce jură, martorul se aşeză, răspunzând detaliat la întrebările lui Bernard. Fusese bine instruit. Aduse dovezi că Ray Cobb avea o poziţie materială privilegiată, că fusese crescut în comitatul Ford, că familia şi prietenii locuiau aici, deci nu avea niciun motiv să dispară, după acordarea cauţiunii. Sublinie faptul că pârâtul era un cetăţean cu picioarele pe pământ, de încredere, care ar fi meritat să fie eliberat contra unei sume mai mici.

Bullard luă o înghiţitură de „apă”, bătu uşor cu stiloul în masă şi cercetă chipurile negrilor. Childers nu puse nicio întrebare. Atunci, Bernard o chemă ca martor pe mama lui Cobb, care repetă ceea ce spusese Fred. Reuşi chiar să verse câteva lacrimi penibile, care îl făcură pe Bullard să întoarcă privirea.

Când îi veni rândul, Tyndale procedă la fel cu cei din familia lui Willard.

O jumătate de milion! În felul acesta, orice sumă ar fi stabilit judecătorul, negrilor li s-ar fi părut puţin. Un nemernic, Childers ăsta! La alegeri obţinuse 51 la sută din voturi şi ştia că majoritatea procentelor proveneau de la oamenii de culoare, aşa că nu voia să-i supere.

— Altceva? întrebă Bullard când Tyndale îşi termină examinarea.

Procurorul şi cei doi avocaţi se uitară lung unul la altul, apoi la judecător. Bernard se ridică.

— Domnule judecător, aş dori să mai trec o dată în revistă poziţia clientului meu, pentru a se stabili o sumă rezonabilă…

— Nici vorbă de aşa ceva! Mi-ajunge cât am auzit. Staţi jos!

Bullard ezită o clipă, apoi spuse repede:

— Stabilim cauţiunea la o sută de mii, pentru Pete Willard şi la două sute de mii, pentru Billy Ray Cobb. Acuzaţii vor rămâne în custodia şerifului, până la plata acestei sume. Şedinţa se suspendă.

Bătu în masă cu ciocănelul şi plecă repede în biroul său, unde îşi termină votca din cană şi mai destupă o sticlă.

Lester fu mulţumit de sumele propuse. Când fusese el judecat pentru uciderea lui Monroe Bowie, cauţiunea se stabilise la cincizeci de mii. Bineînţeles, victima fusese un om de culoare şi, în astfel de cazuri, sumele nu se ridicau la prea mult.

Mulţimea se buluci spre uşile din spate, dar Lester rămase la locul lui. Urmări cu atenţie cum li se puneau cătuşele celor doi acuzaţi. Când dispărură în anticameră, îşi sprijini capul în mâini şi spuse o rugăciune scurtă. Apoi, ascultă.

Jake ieşea în balcon să privească centrul oraşului, de cel puţin zece ori pe zi. Uneori pufăia o ţigară ieftină, expirând fumul pe deasupra străzii Washington. Lăsa ferestrele deschise chiar şi când era frig, pentru că îi plăcea să lucreze în zgomotul de fond al orăşelului. Când se făcea linişte, se uita repede afară, să se asigure că nu s-a întâmplat nimic.

Luni, 20 mai, chiar înainte de ora două, ieşi în balcon şi îşi aprinse o ţigară. Oraşul Clanton, Mississippi, era cufundat într-o linişte copleşitoare.

Cobb, cu mâinile încătuşate, fu primul care coborî scările. Îl urmară Willard şi ajutorul de şerif, Looney. Zece trepte până la palier, o întoarcere la dreapta şi încă zece trepte până la etajul întâi. Afară mai aşteptau trei poliţişti fumând şi uitându-se la reporteri. Ajuns pe palier, Looney se pregătea să coboare.

Cei doi din faţa lui erau aproape jos, când uşa murdară de la debaraua de serviciu se izbi de perete şi, în cadrul ei, apăru Carl Lee Hailey cu o mitralieră în mână. Ochi rapid şi deschise focul. Răpăielile puternice zguduiră tribunalul din temelii, sfâşiind liniştea. Cei doi îngheţară o fracţiune de secundă, apoi începură să urle. Cobb fu lovit primul, în stomac şi în piept, apoi Willard, în faţă. Se întoarseră zadarnic pe scări, aşa neajutoraţi cum erau, şi se buluciră unul într-altul, în vreme ce sângele şi carnea li se amestecau, oferind un tablou înfricoşător. Looney fusese împuşcat în picior, dar reuşise să se târască până în anticameră, unde se chirci şi ascultă gemetele muribunde ale celor doi şi râsul dement al negrului. Gloanţele ricoşau în ziduri, iar carnea şi sângele săreau în toate părţile, prelingându-se apoi încet pe pereţi.

Carl Lee trase, în total, şapte sau opt rafale lungi. Ecoul bubuiturilor părea că va bântui etern acest tribunal. În timp ce trăgea, vocea lui Carl Lee, stridentă şi batjocoritoare, se auzea printre rafale şi ricoşeuri. Când termină, aruncă puşca peste cele două cadavre şi fugi, spărgând cu un scaun fereastra de la toaletă şi aruncându-se în tufe. Apoi ajunse în stradă, se urcă în camionetă şi se îndreptă spre casă.

La auzul împuşcăturilor, Lester înţepeni. Mamele lui Cobb şi Willard începură să ţipe, iar poliţiştii se repeziră în anticameră, fără însă să se aventureze pe scări. Lester ascultă cu intensitate, dar nemaiauzind nimic, părăsi sala.

Când începuse masacrul, Bullard înşfăcase sticla şi se băgase sub birou. Domnul Pate încuiase uşa.

Cobb, sau ceea ce mai rămăsese din el, se odihnea peste cadavrul lui Willard. Sângele li se amestecase şi se scursese pe trepte picurând şi strângându-se într-o baltă, jos, la parter.

Jake traversă în fugă strada spre intrările din spatele tribunalului. Prather pândea în faţa uşii, cu pistolul în mână, înjurându-i pe reporterii care se buluceau spre el. Ceilalţi poliţişti rămăseseră îngenuncheaţi lângă maşini. Jake alergă la intrarea tribunalului, unde oamenii de ordine evacuau clădirea. Pe scări se revărsa o mare de trupuri în derivă. Jake îşi făcu loc prin mulţimea lovită de streche, până în rotondă. Acolo Ozzie încerca să domolească panica, urlând din răsputeri. Plecă împreună cu avocatul spre spatele clădirii. Şase poliţişti cu armele în mâini stăteau nemişcaţi, privind în susul scărilor. Lui Jake i se întoarse stomacul pe dos. Willard reuşise aproape să ajungă pe palier. Osul frontal îi fusese spulberat şi faţa îi era plină de creieri. Cobb mai apucase doar să se întoarcă şi toate gloanţele i se înfipseseră în spate. Capul îi era îngropat în burta lui Willard, iar picioarele îi atârnau. Sângele continua să se reverse din cele două trupuri fără viaţă şi acoperise complet ultimele şase trepte. Şuvoiul purpuriu de pe podea înainta rapid spre poliţiştii care se dădură înapoi înspăimântaţi. Peste tot se simţea mirosul greu al prafului de puşcă.

— Jake, ar fi bine să pleci, zise Ozzie, fără să-şi dezlipească privirile de pe cadavre.

— De ce?

— Aşa.

— Spune, de ce?

— Pentru că o să facem poze, o să strângem dovezi şi n-ai ce căuta aici.

— Bine. Dar să nu-l interoghezi fără mine, ai înţeles?

Ozzie aprobă.

Peste două ore, după ce făcuseră fotografii, strânseseră probe şi curăţaseră locul, Ozzie şi echipajele lui de poliţie părăsiră oraşul în cinci maşini de patrulare. Hastings era în fruntea convoiului. După ce trecură de băcănia lui Bates, ajunseră pe Craft Road. Aleea din faţa casei lui Hailey era aproape goală. Nu se vedeau decât maşina lui Gwen, camioneta lui Carl Lee şi Cadillacul roşu, de Illinois.

Ozzie ştia că nu va întâmpina rezistenţă. Poliţiştii se postară la poartă, în poziţie de tragere, urmărindu-l cu privirea pe şeriful care se îndrepta singur spre casă. Se opri o clipă. Uşa din faţă se deschise încet, şi, în cadrul ei, apăru Carl Lee cu Tonya în braţe. Se uită la prietenul lui, Ozzie, apoi la ceilalţi poliţişti. În dreapta stătea Gwen, iar în stânga cei trei băieţi. Cel mai mic plângea încetişor, dar ceilalţi doi priveau curajoşi şi mândri. Lester apăru în spatele lor.

Cele două grupuri se măsurară, aşteptând ca unul din ei să rupă tăcerea, dorind, parcă, să amâne cât mai mult momentul care avea să urmeze. Nu se auzeau decât suspinele mamei, ale fetiţei şi ale băieţelului mai mic.

Copiii încercaseră să înţeleagă. Carl Lee le explicase ce făcuse şi de ce. Pricepuseră, numai că nu acceptau ideea că tatăl lor va trebui să plece la puşcărie.

Ozzie dădu cu piciorul într-un morman de gunoi, uitându-se încurcat când la ei, când la oamenii lui. Într-un târziu, rosti:

— Ar fi bine să vii cu mine.

Carl Lee dădu aprobator din cap, dar nu se mişcă. Gwen şi băieţelul începură să plângă mai tare când Lester o luă pe Tonya din braţele tatălui său. Atunci, Carl Lee îngenunche în faţa celor trei fii ai săi şi le şopti că trebuie să plece, dar că nu va lipsi prea mult. Îi îmbrăţişă şi toţi începură să plângă, agăţându-se de el. Carl Lee se ridică, îşi sărută soţia şi se îndreptă spre şerif.

— Vrei să-mi pui cătuşe, Ozzie?

— Nu, bătrâne, urcă-te-n maşină.

8