— Da, numai că am lăsat-o lângă celălalt local.
— E parcată afară. Iar în portbagaj…
— Cum?! exclamă Lester.
Cat mormăi de plăcere şi-l lovi prieteneşte în spate:
— Nu pune întrebări, bătrâne! Am avut grijă de toate. Cat poate face orice.
Ca de obicei, Jake lucra sâmbăta dimineaţa, după ce îşi lua micul dejun la Coffee Shop. Îi plăcea atunci să stea în linişte la birou. Nu suna nimeni, iar Ethel era acasă. Se încuia pe dinăuntru, nu se apropia de telefon şi nu avea niciun client. Îşi punea dosarele în ordine, citea deciziile de la Curtea Supremă şi, dacă avea vreun proces, încerca să schiţeze o strategie. Cele mai bune idei îi veneau în dimineţile liniştite de sâmbătă.
La unsprezece, telefonă la închisoare.
— Şeriful e-acolo? îl întrebă el pe dispecer.
— Să văd, răspunse acesta.
Trecură câteva momente.
— La telefon şeriful Walls.
— Ozzie, sunt Jake Brigance. Ce mai faci?
— Bine, Jake. Dar tu?
— La fel. Mai stai mult pe-acolo?
— Vreo două ore. Ce s-a-ntâmplat?
— Mai nimic. Vreau doar să stăm puţin de vorbă. Vin într-o jumătate de oră.
— Te-aştept.
Jake şi Ozzie se plăceau şi se respectau reciproc. Avocatul se răţoise la el în cursul unor interogatorii, dar şeriful ştia că nu era nimic personal, ci doar chestiuni de serviciu. Jake îl susţinuse pe Ozzie în timpul campaniei, iar Lucien îl finanţase, aşa că nu se supăra el numai pentru nişte întrebări mai dure şi mai tăioase, în timpul proceselor. Îi plăcea să-l urmărească pe avocat la tribunal şi să-l tachineze cu „jocul”. În 1969, când Jake era student în anul al doilea, şi juca în apărare la Karaway, Ozzie făcea pe vedeta în Clanton. Cei doi rivali neîmpăcaţi se întâlniră în finală, în campionatul universitar. Timp de patru reprize, Ozzie teroriză apărarea echipei Karaway care era mai slabă, dar era condusă de un băiat îndârjit şi vijelios. La sfârşitul reprizei a patra, când scorul era 44–0, Ozzie îi rupsese piciorul lui Jake, la un atac. De-atunci, îl ameninţa mereu că i-l va „aranja” şi pe celălalt.
— Spune, ce ai pe suflet, bobocule? îl întrebă şeriful, după ce se aşezară.
— Sunt cam îngrijorat în legătură cu Carl Lee.
— În ce sens?
— Uite ce-i, Ozzie, tot ce vorbim aici, rămâne între noi. Nu vreau să afle nimeni.
— Văd că nu glumeşti, Jake.
— Chiar deloc. Am stat de vorbă, miercuri, cu Carl Lee, după înfăţişarea aceea de la tribunal. E complet nebun şi-l înţeleg perfect. Şi eu aş fi la fel. Spunea că vrea să-i omoare pe băieţi şi m-am gândit c-ar fi bine să ştii.
— Sunt în siguranţă, Jake. Chiar dac-ar vrea, n-ar avea cum s-ajungă la ei. Am primit şi noi tot felul de telefoane anonime de ameninţare. Negrii sunt foarte furioşi, dar nu e nicio problemă. Nemernicii ăia sunt singuri în celulă şi avem noi grijă de ei.
— Atunci, e bine. Deşi n-am avut încă de-a face cu Carl Lee, i-am reprezentat de multe ori pe ceilalţi din familie, aşa că sunt sigur că el mă consideră avocatul lui. Mă simt obligat să te anunţ.
— Nu-i niciun pericol, Jake.
— Bine. Totuşi, te-ntreb ceva. Şi tu şi eu avem câte-o fetiţă, nu-i aşa?
— Eu am chiar două.
— Ce crezi că simte Carl Lee? Spune-mi punctul de vedere al unui tată negru.
— E acelaşi cu al tău.
— Adică?
Ozzie se lăsă pe spate şi-şi încrucişă braţele, reflectând câteva momente.
— Păi, un tată negru se va întreba dacă fetiţa i se va însănătoşi fizic, în cazul în care va trăi. Şi dacă da, ce urmări va avea această întâmplare, va mai putea face, oare, copii? Apoi, dacă nenorocirea asta n-a distrus-o mental şi emoţional şi dacă nu va rămâne marcată tot restul vieţii. În fine, se va gândi cum să-i omoare pe ticăloşi.
— Tu ai face-o?
— Uşor de-ntrebat! Nici nu ştiu ce să-ţi spun. Cred c-ar fi mai important să stau acasă cu copiii mei decât la Parchman. Tu cum ai face, Jake?
— Cam la fel, cred. Nu ştiu exact. Probabil c-aş înnebuni, zise el, uitându-se într-un punct, pe birou. Dar să ştii că m-aş gândi să-l omor pe cel care-a făcut-o. Mi-ar fi cumplit de greu să pun capul pe pernă, ştiindu-l încă viu.
— Dar ce hotărâre ar lua tribunalul?
— Depinde de cine judecă procesul. Dacă dai peste un juriu corect, se rezolvă treaba. Dacă nu, rişti să fii condamnat la moarte. Depinde numai şi numai de completul de judecată. Vreau să-ţi spun că în ţinutul ăsta oamenii s-au cam săturat de violuri, de tâlhării şi de crime. Cel puţin, albii aşa gândesc.
— Toţi gândesc aşa.
