— Nu.

— Unde l-aţi găsit?

— Acasă la el.

— A fost împuşcat şi un poliţist?

— Da.

— În ce stare se află?

— Bună. E la spital, dar nu e grav.

— Cum îl cheamă?

— Looney. Dewayne Looney.

— Când va avea loc înfăţişarea preliminară?

— Nu sunt eu judecătorul.

— Dar ce credeţi?

— Poate mâine, poate miercuri. Şi vă rog să nu-mi mai puneţi întrebări. Pentru moment, nu am nicio informaţie în plus.

Gardianul îi luă portmoneul, banii, ceasul, cheile, inelul şi briceagul şi făcu o listă de inventar, pe care Carl Lee o semnă şi puse data. Apoi fu fotografiat şi i se luară amprentele, exact aşa cum îi spusese Lester. Ozzie îl aştepta în faţa uşii, iar când ieşi, îl conduse într-o încăpere mică, unde se făceau, de obicei, testele de alcoolemie. Acolo aştepta Jake, la o masă de lângă alcoolmetru. Ozzie se scuză şi plecă.

Avocatul şi clientul stăteau faţă în faţă, studiindu-se reciproc. Îşi zâmbeau cu simpatie, fără să scoată vreun cuvânt. Nu se mai văzuseră de miercurea trecută, imediat după viol, la tribunal. Acum, Carl Lee se liniştise. Faţa îi era relaxată, iar ochii, limpezi. Într-un târziu, rosti:

— Nu m-ai crezut când ţi-am spus.

— Nu prea. Tu i-ai omorât?

— Ştii bine că eu.

Jake zâmbi, dădu din cap şi-şi încrucişă mâinile la piept.

— Cum te simţi acum?

Carl Lee se relaxă în scaun:

— Păi, mă simt mai bine. Nu că mă bucur de ce s-a întâmplat. Nu e nicio plăcere să ucizi. M-aş fi simţit mult mai bine dacă fetiţa mea n-ar fi trecut prin tot calvarul ăla. N-aveam nimic cu tipii până nu şi-au bătut joc de ea. Au primit ce meritau. Îmi pare rău pentru părinţii lor.

— Ţi-e teamă?

— De ce?

— De camera de gazare.

— Nu, Jake, d-aia te-am angajat. Nici nu mă gândesc s-ajung în camera de gazare. Am văzut cum l-ai scăpat pe Lester, aşa c-ai să mă scoţi şi pe mine din necaz. Sunt sigur că poţi.

— Nu e chiar aşa de uşor, Carl Lee.

— Cum adică?

— Crezi că poţi, aşa, să omori nişte oameni cu sânge rece şi apoi să spui la tribunal că meritau să fie ucişi, fără să păţeşti nimic?

— Dar Lester?

— Fiecare caz îşi are specificul lui. Aici, marea diferenţă e că tu ai omorât doi albi, pe când Lester a ucis un negru. E ca de la cer la pământ.

— Ţi-e teamă, Jake?

— De ce să-mi fie teamă? Nu pe mine mă aşteaptă camera de gazare.

— Nu-mi prea dai speranţe.

„Idiotule!” gândi Jake. Cum putea să-i dea vreo speranţă, când trupurile acelea nici nu se răciseră bine? Sigur, înainte de omor, avea altă părere, dar acum… Clientul său era pasibil de pedeapsa capitală, pentru o crimă pe care o recunoştea.

— De unde ai făcut rost de armă?

— Mi-a dat-o un prieten, din Memphis.

— Bun. Te-a ajutat şi Lester?

— Nu. I-am spus ce vreau să fac şi-a vrut să m-ajute, da’ nu l-am lăsat.

— Gwen ce face?

— E înnebunită, da’ e Lester cu ea. Nu ştia nimic dinainte.

— Puştii?

— Ştii cum sunt copiii. Nu le place că stau la puşcărie. O să aibă Lester grijă de ei.

— Nu se întoarce la Chicago?

— Pentru moment, nu. Spune, Jake, când începe procesul?

— Înfăţişarea preliminară ar putea avea loc mâine sau miercuri, depinde de Bullard.

— El e judecător?

— La înfăţişarea preliminară, da. Dar nu şi la procesul propriu-zis. Acela va fi judecat de Tribunalul teritorial.

— Şi cine-i judecător acolo?

— Omar Noose, din comitatul Van Buren. Îl ştii de la Lester.