— Sunteţi sigur? tună Buckley.

— Sigur că da, răspunse Bass cu ochii la actele acelea, cu aspect important.

Jake ştia că trebuia să se ridice şi să oprească chinul acela, dar se simţea paralizat.

— Chiar sunteţi sigur? întrebă Buckley.

— Da, răspunse Bass printre dinţi.

— N-aţi fost niciodată acuzat de o crimă gravă?

— Sigur că nu.

— Sunteţi la fel de sigur ca şi de ceea ce aţi afirmat până acum despre Carl Lee Hailey?

Aceasta fusese întrebarea capcană şi, când o auzi, Jake îşi dădu seama că Bass era terminat. La fel, Carl Lee.

— Bineînţeles, răspunse doctorul prefăcându-se arogant.

Buckley continuă:

— Ziceţi că n-aţi fost acuzat de crimă gravă, în 1956, pe şaptesprezece octombrie, în Dallas, Texas, sub numele de Tyler Bass?

Buckley puse întrebarea, în vreme ce se uita la juriu.

— E o minciună, răspunse Bass neconvingător.

— Sunteţi sigur că e o minciună?

— O minciună sfruntată.

— Ştiţi să deosebiţi adevărul de minciună, domnule Bass?

— La dracu’ cum să nu?

Noose îşi puse ochelarii şi se aplecă în faţă. Juraţii înţepeniră. Reporterii nu mai scriseră nimic. Poliţiştii de pe margini ascultau atenţi.

Buckley scoase un document şi îl studie, o clipă.

— Ziceţi că pe şaptesprezece octombrie 1956 nu aţi fost acuzat de viol?

Jake îşi dăduse seama că era vorba de ceva important. Tot aşa li se părea şi juraţilor, cărora nu le scăpa nimic. Dar că era vorba de viol, nu s-ar fi gândit nimeni.

— Aţi fost sau nu acuzat de viol dovedit?

Nu primi niciun răspuns.

Noose se întoarse spre martor.

— Vă rog să răspundeţi, domnule doctor.

Bass nu-l luă în seamă pe judecător, ci se uită lung la procuror.

— V-aţi greşit omul.

Buckley se îndreptă din nou spre Musgrove, care îi dădu un plic, de unde scoase o fotografie.

— Ei bine, domnule Bass, am aici nişte fotografii făcute de poliţia din Dallas, pe unsprezece septembrie, 1956. Vreţi să le vedeţi?

Niciun răspuns.

Buckley veni spre martor.

— Vreţi să vă uitaţi la astea, domnule Bass? Poate vă reîmprospătează memoria.

Doctorul lăsă privirea.

— Domnule judecător, procuratura pune la dispoziţia instanţei aceste documente care dovedesc că sentinţa finală împotriva numitului Tyler Bass a fost aceea de „vinovat”, pentru comiterea unui viol dovedit. Putem aduce argumente convingătoare că Tyler Bass este aceeaşi persoană cu martorul aici de faţă.

— Aveţi vreo obiecţie să punem aceste probe la dosar? întrebă Noose, privindu-l pe Jake.

Acum era nevoie de un discurs emoţionant, care să-i facă să plângă pe juraţi, atât de mila lui Bass cât şi pentru Carl Lee Hailey. Dar regulile de procedură nu permiteau, în momentul acela, aşa ceva. Sigur, proba se putea pune la dosar. Jake nu fu în stare să se ridice. Făcu, doar, un semn cu mâna. Nu avea nicio obiecţie.

— Nu mai avem nicio întrebare, spuse Buckley.

— Dumneavoastră, domnule Brigance? zise Noose.

— Nu, spuse Jake liniştit.

— Foarte bine. Domnule Bass, puteţi pleca.

Doctorul ieşi repede. Jake îl urmări cu privirea plină de ură. Era important ca juriul să vadă cât de şocaţi sunt acuzatul şi avocatul lui. Când uşa se închise, Brigance aruncă o privire în sală doar-doar o vedea o expresie de încurajare. Dar îi fu imposibil. Lucien îşi mângâia barba şi se uita în pământ. Lester stătea cu braţele încrucişate, plin de dezgust. Gwen plângea.

— Următorul martor, zise Noose.

Jake continua să se uite în sală. În rândul al treilea, între reverendul Ollie Agee şi Luther Roosevelt stătea Norman Reinfeld. Privirile li se întâlniră. Evreul se încruntă, dând din cap, ca şi cum ar fi spus: „Ţi-am spus eu?” De partea cealaltă, toţi albii răsuflară uşuraţi. Câţiva îi rânjiră lui Jake.

— Domnule Brigance, puteţi să vă chemaţi următorul martor.

Jake încercă să se ridice. Se aplecă peste masă şi zise:

— Domnule judecător, ne-am putea retrage până la ora unu?

— Dar e abia unsprezece şi jumătate.

— Da, numai că următorul martor nu a sosit încă, minţi el.

— Bine atunci. Ne retragem până la ora unu. Vreau să stau de vorbă cu avocaţii, în biroul meu.