Halba ei se golise pe jumătate.
— Ce fel de rom?
— I-aş spune poşircă, dacă n-ai fi şeful meu.
— Mulţumesc.
— Nu e rom, e tequila cu suc de lămâie şi cu Cointreau. Credeam că orice student la drept ştie reţeta.
— Vai, iartă-mă! Cu siguranţă o ştiam şi eu pe vremea studenţiei.
Fata se uită la scuar.
— Incredibil! Pare un câmp de război.
Jake sorbi şi ultima picătură şi se linse pe buze. Unii dintre soldaţi jucau cărţi, alţii îşi căutaseră refugiu, de teama ţânţarilor, în tribunal. Negrii cu lumânări o luară pe strada Washington.
— Da, zise Jake zâmbind. E frumos, nu-i aşa? Gândeşte-te la juraţii noştri imparţiali, ce mutre o să facă, mâine-dimineaţă, când au să vină aici. Îmi voi reînnoi moţiunea de schimbare a instanţei. Îmi va fi respinsă. Apoi, mă voi asigura că reporterii înregistrează faptul că procesul are loc într-un adevărat circ.
— De ce-au venit soldaţii?
— Şeriful şi primarul l-au sunat pe guvernator şi i-au spus că e nevoie de Garda Naţională, pentru a menţine liniştea şi ordinea în Clanton. L-au informat că spitalul nostru e prea mic pentru procesul ăsta.
— De unde vin?
— Din Bonneville şi din Columbus. La prânz i-am numărat. Sunt vreo două sute douăzeci.
— Au stat toată ziua aici?
— M-au trezit la cinci dimineaţa. I-am urmărit tot timpul, de atunci. Au fost învinşi de câteva ori, dar au primit întăriri. Acum câteva minute, s-au întâlnit cu duşmanul, când au sosit Miss Gatewood şi prietenii ei, cu lumânările. I-a pus jos cu privirea, aşa că acum joacă popa prostu’.
Ellen îşi termină băutura şi plecă să-şi mai prepare una. Jake luă fişele pentru a suta oară şi le întinse pe masă. Numele, vârsta, ocupaţia, starea civilă, rasa, educaţia – citise întruna aceste informaţii, încă de dimineaţă. Sosi runda a doua de margaritas. Ellen luă fişele.
— Coreen Hagan, zise ea sorbind din halbă.
Jake se gândi puţin.
— Vârsta, aproximativ cincizeci şi cinci. Secretara unui agent de asigurare. Divorţată, cu doi copii mari. Nu are mai mult decât liceul. Se trage din Florida. Cam atât.
— Ce notă i-ai dat?
— Cred că şase.
— Foarte bine. Miliard Sills.
— Are o livadă de măslini pe lângă Mays. Aproximativ şaizeci de ani. Cu mulţi ani în urmă nepotul ei a fost împuşcat în cap, de doi negri, într-un jaf, la Little Rock. Urăşte oamenii de culoare. N-o să fie în juriu.
— Nota?
— Mi se pare că zero.
— Clay Bailey.
— Vârsta, în jur de treizeci. Şase copii. Penticostal devotat. Lucrează la fabrica de mobilă din vestul oraşului.
— I-ai dat zece.
— Da. Sunt sigur c-a citit în Biblie despre „dinte pentru dinte”. În plus, mi se pare că din cei şase copii, două sunt fete.
— Ai memorat toate fişele?
Jake aprobă şi luă o gură de margaritas.
— Am simţământul că-i cunosc de ani de zile.
— Pe câţi îi ştii personal?
— Pe foarte puţini. Dar m-am informat asupra tuturor, mai bine decât Buckley.
— Sunt impresionată.
— Ce spui? Te-a impresionat capacitatea mea intelectuală?!
— Printre altele…
— Mă simt onorat. Am reuşit să uluiesc un geniu în drept penal. Pe fiica lui Sheldon Roark! O summa cum laude în carne şi oase! Stai să-i spun şi lui Harry Rex.
— Unde-i elefănţelul? Mi-e dor de el. E un drăguţ.
