— Dacă poţi… Dar nu-i uşor. Eu unul cred în lacrimile lor. Asta înseamnă foarte mult.

Sallie aduse băuturile şi o urmară pe terasă. După căderea serii, le dădu sendvişuri şi cartofi prăjiţi. La ora zece, Jake se scuză şi se retrase în camera lui. O sună pe Carla şi discutară o oră. Nu-i spuse nimic de casă. Simţi o durere ascuţită în stomac, dându-şi seama că într-o zi sau alta va afla. Puse receptorul jos şi se rugă ca ea să nu fi citit în ziare despre asta.

40

Clanton reintră în normal luni dimineaţă, când baricadele fură din nou puse la locul lor, în jurul scuarului, iar soldaţii se adunară, să menţină ordinea în oraş. Patrulau în grupuri, urmărindu-i pe cei din Klan, care îşi ocupară locul. Veniră apoi şi negrii. Ziua de odihnă le conferise un plus de energie, aşa că pe la opt şi jumătate corurile se auzeau puternic. Căderea lui Bass dăduse noi speranţe celor din Klan. În plus, ştiau că incendiul fusese o lovitură reuşită. Acum, strigau mai tare ca de obicei.

Pe la nouă, Noose îi convocă pe avocaţi în biroul lui.

— Am vrut doar să vă văd că sunteţi bine, sănătoşi, zise el rânjind.

— De ce nu mă pupi în cur, domnule judecător? îşi zise Jake în barbă, destul de tare, însă, pentru a fi auzit.

Procurorii îngheţară. Domnul Pate tuşi. Noose se aplecă într-o parte, nevenindu-i să creadă:

— Ce-aţi spus, domnule Brigance?

— Am zis că putem să-ncepem.

— Aşa mi s-a părut şi mie. Ce-ţi mai face funcţionarul juridic?

— O să-i treacă.

— A fost Klan-ul?

— Da, domnule judecător. Acelaşi Klan care a încercat să mă omoare. Acelaşi Klan care a aprins cruci în curţile candidaţilor la juriu. Acelaşi Klan care i-a intimidat, probabil, deja, şi pe cei aleşi. Da, domnule, e acelaşi Klan.

Noose îşi scoase ochelarii:

— Poţi susţine aceste afirmaţii?

— Vreţi să spuneţi, dacă am declaraţii semnate şi legalizate, din partea membrilor Klan-ului? Nu, domnule, nu sunt prea cooperanţi!

— Dacă nu poţi dovedi, mai bine las-o baltă.

— Da, domnule judecător.

Jake ieşi din birou trântind uşa. După câteva secunde, domnul Pate chemă sala la ordine şi se ridicară toţi în picioare. Noose salută juriul şi le promise că nu mai e mult până ce chinul acesta se va încheia. Nu-i zâmbi nimeni. Avuseseră un sfârşit de săptămână foarte plicticos, la Temple Inn.

— Procuratura mai are ceva de zis? îl întrebă judecătorul pe Buckley.

— Mai avem un martor, domnule judecător.

Fu adus doctorul Rodeheaver, din camera martorilor. Se aşeză cu grijă pe scaun şi făcu un gest cald de salut, către juriu. Avea înfăţişarea unui adevărat psihiatru: costum negru, pantofi. Buckley veni pe podium şi zâmbi juriului.

— Sunteţi doctorul Rodeheaver? tună el, uitându-se la juriu, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Acum aveţi în faţă un psihiatru adevărat”.

— Da, domnule.

Buckley puse zeci de întrebări, în legătură cu instruirea lui profesională. Rodeheaver era sigur pe sine, relaxat, pregătit şi obişnuit să depună mărturie. Vorbi pe larg despre experienţa pe care o avea pe plan profesional. Buckley îl întrebă dacă a scris articole de specialitate, iar el a răspuns că da. Timp de zece minute, îşi prezentă rezultatele cercetărilor ştiinţifice. Primise premii pentru realizările sale atât în Mississippi, cât şi în alte state. Era membru al tuturor organizaţiilor pe care le menţionase Bass şi încă al câtorva. I se recunoscuse competenţa în studiile asupra creierului omenesc. Era rafinat şi sobru.

Buckley îl prezentă ca expertul lui, iar Jake nu avu nicio întrebare. Procurorul îl întrebă:

— Domnule doctor, când l-aţi examinat prima oară pe Carl Lee Hailey?

Expertul se uită în notele sale.

— Pe nouăsprezece iunie.

— Unde l-aţi examinat?

— În cabinetul meu de la Whitfield.

— Cât timp l-aţi examinat?

— Vreo două ore.

— Cu ce scop l-aţi examinat?

— Pentru a stabili starea lui mentală atunci, precum şi în momentul în care i-a omorât pe domnii Cobb şi Willard.

— I-aţi făcut anamneza?

— Anamneza a fost făcută de unul din asociaţii mei. Eu i-am verificat-o, doar.

— Şi ce a reieşit din această investigare?

— Nimic deosebit. Mi-a vorbit mult despre Vietnam, dar nimic deosebit.

— A povestit degajat despre Vietnam?

— Sigur că da. El a vrut s-o facă. De parcă i se spusese dinainte acest lucru.

— Ce-aţi mai discutat în cadrul primei întrevederi?

— Am abordat foarte multe subiecte: copilăria, familia, educaţia, slujbele avute, aproape tot.

— V-a povestit despre violarea fiicei lui?

— Da, cu multe detalii. Îl durea acest subiect, cum, de altfel, m-ar fi afectat şi pe mine.

— A povestit despre ceea ce l-a determinat să-i omoare pe Cobb şi Willard?

— Da, am vorbit şi despre acest lucru. Eu am încercat să stabilesc gradul de înţelegere al inculpatului, cu privire la fapta sa.

— Ce v-a spus?

— La început, nu mare lucru. Dar, mai târziu, şi-a deschis inima şi mi-a povestit cum a inspectat tribunalul cu trei zile înainte şi cum a găsit încă de atunci un loc potrivit de pândă.