— N-ai s-o laşi să stea la masa consiliului, nu-i aşa?
— Nu cred. O să stea în umbră, ca tine. S-ar putea să irite femeile din juriu.
— Da, e bine să fie de faţă, dar să n-o vadă nimeni.
Harry Rex se şterse la gură cu laba lui uriaşă.
— Te-ai culcat cu ea?
— Nu! Doar n-am înnebunit, Harry Rex!
— Ai înnebunit, dacă n-ai făcut-o. Femeia asta se dă uşor.
— Atunci, ia-o tu! Am destule pe cap.
— Îi place de mine, nu-i aşa?
— Aşa zice.
— Cred c-am să-ncerc! exclamă el, cu faţa luminată de un zâmbet. Apoi, izbucni în hohote, împrăştiind firimituri din gură, peste tot.
Sună telefonul. Jake îi făcu semn şi Harry Rex ridică receptorul.
— Nu-i aici, dar, dacă aveţi vreun mesaj, i-l transmit eu cu plăcere, zise el, făcându-i cu ochiul lui Jake. Da, domnule… păi… e groaznic, nu-i aşa?… Nici nu-ţi vine să crezi!… Sunt de acord cu dumneavoastră. Cum aţi zis că vă numiţi, domnule?
Harry Rex zâmbi şi închise telefonul.
— Ce voia?
— A zis că eşti o ruşine pentru rasa albă, pentru că te-ai pretat să aperi un negru ca Hailey. A mai adăugat că speră într-o pedeapsă exemplară din partea Klan-ului şi că baroul te va da afară, pentru că aperi oameni de culoare. De asemenea, că nu e nimic de capul tău, odată ce ţi-ai făcut ucenicia cu Lucien, care trăieşte cu o negresă.
— Iar tu ai fost de acord cu el.
— De ce nu? Era atât de sincer şi o spunea fără ură. Cred că se simte bine acum, că s-a descărcat.
Telefonul sună din nou. Harry Rex înşfacă receptorul.
— Biroul domnului Jake Brigance, avocat, consultant juridic, consilier şi guru în drept.
Jake porni spre toaletă.
— E un reporter! ţipă Harry Rex.
— Sunt pe oliţă.
— Are diaree! îi explică el reporterului.
La şase, de fapt şapte în Wilmington, Jake o sună pe Carla. Ea îi spuse că s-a trezit de mult şi că acum citea ziarul şi bea o cafea. Jake îi povesti despre Bud Twitty, despre Mickey Mouse şi despre ameninţări. Nu, lui nu-i era frică de asta, ci de juriul care va fi ales şi de reacţia acestuia faţă de el şi de clientul lui. Altceva n-avea importanţă. Pentru prima oară, ea nu-şi mai exprimă dorinţa să vină acasă. Îi promise c-o va suna în seara aceea.
Când puse receptorul jos, auzi zgomote la parter. Venise Ellen şi Harry Rex vorbea tare cu ea. Coborând, Jake se aşteptă s-o găsească într-o fustă mini. Dar nu era aşa. Se îmbrăcase ca o sudistă sadea, într-un costum sobru cenuşiu, cu o jachetă en coeur. Harry Rex tocmai o felicita pentru asta. Se părea că îşi pusese şi sutien, sub bluza de mătase neagră. Îşi strânsese părul într-un coc. Incredibil! Se şi fardase uşor. După părerea lui Harry Rex, arăta ca un adevărat avocat.
— Mulţumesc, Harry Rex, zise ea. Mi-aş dori să am gustul tău la îmbrăcăminte.
— Arăţi minunat, Row Ark, spuse şi Jake.
— Şi tu la fel, zise ea. Se uită şi la Harry Rex, dar nu spuse nimic.
— Te rugăm să nu te superi, rosti acesta, dar suntem impresionaţi pentru că nu ne aşteptam să ai atâtea haine. Ne cerem scuze că te-am admirat, pentru că ştiu că o liberală ca tine nu are nevoie de aşa ceva. Da, suntem nişte porci, dar tu ai vrut să vii în sud, unde noi facem complimente femeilor, indiferent dacă sunt liberale sau nu.
— Ce-i în punga aia? întrebă ea.
— Micul dejun.
O desfăcu şi scoase un sendviş cu cârnaţi. Jake îşi frecă mâinile şi încerca să pară entuziasmat.
— Ei, pentru că suntem toţi trei aici, înainte cu trei ore de proces, ce-aţi vrea să facem?
— Să preparăm nişte margaritas, fu de părere Harry Rex.
— Nu! strigă Jake.
— O prepar eu.
— Pentru mine, nu, zise Ellen. Avem treabă.
Harry Rex scoase şi ultimul sendviş din pungă.
— Care e primul pas, astăzi?
