— Protestez! îl întrerupse Buckley.
— Ţine-ţi gura, guvernatorule! ţipă Jake. N-am terminat şi te rog să nu mă mai întrerupi!
Buckley şi toţi cei de faţă rămaseră cu gura căscată, la o astfel de ripostă. Numai margaritas era de vină, gândi Ellen.
— Îmi cer scuze, domnule Brigance, spuse Buckley calm. Te rog să nu mi te mai adresezi cu „guvernatorule”.
— Daţi-mi voie să intervin în acest moment, începu Noose. Procesul va fi lung şi chinuitor. Îmi dau seama de tensiunea în care sunteţi amândoi. Am fost şi eu în situaţia voastră şi ştiu ce simţiţi. Sunteţi avocaţi excelenţi şi îmi pare bine că luaţi parte la un proces de importanţa acestuia. Nu pot să nu constat, însă, o oarecare aversiune pe care o aveţi unul faţă de altul. Într-un fel, e normal, şi n-am să vă cer să vă strângeţi mâinile şi să fiţi prieteni. Dar insist ca, atâta vreme cât sunteţi în tribunalul meu, să vă abţineţi de a vă mai întrerupe unul pe altul şi de a ţipa. Vă rog să vă adresaţi cu „domnule”. Aţi înţeles ce vreau să spun?
— Da, domnule.
— Da, domnule.
— Bine, atunci. Puteţi continua, domnule Brigance.
— Vă mulţumesc, domnule judecător, şi vă rămân recunoscător. După cum spuneam, acuzatul îşi reînnoieşte cererea de schimbare a instanţei. Vreau să menţionez că astăzi, 22 iulie, în timp ce noi ne pregătim să alegem juriul, tribunalul este înconjurat de trupe ale Gărzii Naţionale. Pe pajiştea din faţa clădirii se află un grup de membri ai Ku Klux Klan-ului care urlă la un grup de negri, la fel de gălăgioşi. Între cele două grupuri, s-au postat soldaţii înarmaţi ai Gărzii. Azi-dimineaţă, când candidaţii la juriu se îndreptau spre tribunal, au asistat la tot acest circ. Va fi imposibil să alegem nişte juraţi imparţiali.
Buckley se uita la Jake cu rânjet maliţios pe faţa lui mare. Când termină de vorbit, procurorul spuse:
— Îmi permiteţi să dau un răspuns, domnule judecător?
— Nu, zise Noose brutal. Moţiunea se respinge. Mai aveţi ceva?
— Apărarea cere schimbarea întregului eşalon al candidaţilor la juriu.
— Pe ce criterii?
— Pentru că au existat încercări făţişe de a fi intimidaţi. Din ceea ce ştim, douăzeci dintre ei s-au trezit cu cruci în flacari în gradină.
— Am intenţia să renunţ la serviciile celor douăzeci, dacă s-au prezentat.
— Excelent! replică Jake sarcastic. Dar ce facem cu cei ameninţaţi despre care nu ştim nimic? Şi cu cei care au auzit ce li s-a întâmplat celor douăzeci?
Noose se frecă la ochi, fără să spună nimic. Buckley avea şi el un discurs, dar nu voia să-l întrerupă pe Jake.
— Am aici o listă, continuă avocatul, a celor douăzeci de juraţi care au primit vizite. Am şi nişte copii ale unor rapoarte ale poliţiei, cu amănunte, în ceea ce priveşte intimidarea. O prezint Curţii, pentru a-mi susţine argumentele prin care cer schimbarea candidaţilor la juriu. Cer să fie ataşată raportului către Curtea Supremă, să se vadă negru pe alb.
— Vă aşteptaţi la un apel, domnule Brigance? întrebă domnul Buckley.
Deşi abia îl cunoscuse, Ellen înţelese de ce Jake şi Harry Rex nu-l puteau suferi pe Rufus Buckley.
— Nu, guvernatorule, nu mă aştept la un apel. Încerc numai să mă asigur că omul meu va fi judecat în condiţii bune, de un juriu imparţial. Ar trebui să înţelegi.
— Nu am de gând să schimb eşalonul acesta. Ne-ar lua cel puţin o săptămână, zise Noose.
— Ce mai contează atât, când e vorba de viaţa unui om? Vorbim despre justiţie. Dreptul la un proces cinstit ţine de Constituţie. E ridicol că nu vreţi să schimbaţi juriul, ştiind că unii din membrii lui ar fi putut fi intimidaţi de o şleahtă de derbedei în robe albe care nu au alt ţel decât să-l vadă pe clientul meu spânzurat.
— Moţiunea ta se respinge, zise Noose calm. Ce mai ai de spus?
— Nimic. Doar ca atunci când renunţaţi la serviciile celor douăzeci să nu menţionaţi şi motivul real.
— Vă pot îndeplini dorinţa, domnule Brigance.
Domnul Pate fu trimis după Jean Gillespie. Noose îi înmână o listă cu douăzeci de nume. După ce se duse în sala de şedinţe şi le spuse că se renunţă la serviciile celor consemnaţi, Jean se întoarse.
— Câţi juraţi mai avem? întrebă Noose.
— Nouăzeci şi patru.
— Ajung. Sunt sigur că putem găsi doisprezece oameni potriviţi pentru juriu.
— Nu puteţi găsi nici măcar doi, îi şopti Jake lui Ellen, destul de tare ca să audă şi Noose.
Apoi, judecătorul le permise să se retragă şi să îşi ocupe locurile în sala de judecată.
Numele candidaţilor la juriu fură scrise pe bileţele. Apoi fură introduse într-un cilindru de lemn. Jean Gillespie le amestecă bine şi scoase un bileţel, la întâmplare, pe care i-l înmână lui Noose. În sală se făcu linişte mormântală.
— Carlene Malone, juratul numărul unu, anunţă judecătorul, cât putu el de tare.
Rândul din faţă fusese eliberat şi doamna Malone se aşeză înspre culoar. Fiecare din cele zece loji avea câte zece locuri pe care urmau să se aşeze membrii juriului. Jake notă numele primului ales. Era o femeie albă, grasă, cu un venit modest. Era notată cu doi pe lista lui. „Zero la unu” – gândi avocatul.
Jean mai extrase un bileţel.
— Jo Beth Mills, numărul doi.
Jake se făcu mic pe scaunul lui. Era albă, de vreo cincizeci de ani şi lucra pentru un salariu mic la o fabrică de cămăşi din Karaway. Avea un şef negru, ignorant şi rău. Avea nota zero pe fişă. Zero la doi.
— Marcia Dickens, numărul trei.
