— Row Ark cum se simte?

— Nimic nou. Am sunat şi sora mi-a spus că nu poate să vorbească. Mă duc mâine s-o văd.

— Sper să nu fie nimic grav. E o fată bună.

— E o ticăloasă de radicală, dar e deşteaptă. Mă simt vinovat pentru ce i s-a întâmplat.

— Nu e vina ta, Jake. Lumea asta e nebună, plină de demenţi. Jumătate din comitatul Ford e aşa.

— Acum două săptămâni mi-au pus dinamită la fereastră. L-au omorât în bătaie pe soţul secretarei mele. Ieri au tras în mine şi-au rănit un soldat. Acum au răpit-o pe Ellen şi i-au tăiat hainele de pe ea. Mă întreb ce mai urmează.

— Cred c-ar trebui să te dai bătut.

— Aş face-o. M-aş duce chiar acum la tribunal, le-aş da servieta cu acte şi le-aş spune că mă predau. Dar cui? Duşmanul e invizibil.

— Nu ai cum să te retragi acum, Jake. Clientul tău are nevoie de tine.

— Să-l ia naiba pe clientul meu. A încercat din nou să-mi dea papucii.

— Are nevoie de tine.

Nesbit atârna, pe jumătate afară din maşină. Saliva îi curgea pe la colţul gurii şi se prelingea pe portiera Fordului poliţiei. Se obişnuise să doarmă în maşină, după două săptămâni de pază.

Puţin după ora douăsprezece, sâmbătă spre duminică, fu trezit de dispecer. Apucă microfonul, în vreme ce-şi ştergea bărbia cu mâneca stângă.

— S.O.S., răspunse el.

— Unde e 10–20?

— În acelaşi loc, ca şi acum două ore.

— La Wilbanks?

— 10–4.

— Brigance e tot acolo?

— 10–4.

— Ia-l şi adu-l acasă, pe strada Adams. E urgent.

Nesbit călcă peste sticlele goale de pe terasă, intră şi-l găsi pe Jake dormind pe canapeaua din camera din faţă.

— Trezeşte-te! E urgent. Trebuie să mergem acasă la tine.

Jake sări în picioare şi-l urmă pe Nesbit. Se opriră pe scări şi se uitară spre tribunal. În depărtare se vedea o trâmbă de fum, pornind dintr-o pălălaie portocalie, urcând uşor spre luna nouă.

Strada Adams era blocată de o mulţime de camionete care veniseră în ajutor. Se învârteau de colo-colo, într-un cor de faruri.

Maşinile pompierilor parcaseră în dezordine în faţa casei, împreună cu voluntarii, pompierii acţionau cu frenezie, făcând cordoane şi organizându-se. Ozzie, Prather şi Hastings stăteau lângă cisterne. Câţiva soldaţi adăstau neputincioşi pe lângă jeep-uri.

Focul era strălucitor. De la flecare fereastră ieşeau flăcări, iar adăpostul pentru maşini ardea ca o torţă. Cutlass-ul Carlei scotea un fum gros, de la cauciucuri, şi nu se mai vedea aproape deloc, în mod ciudat, lângă el se mai vedea un automobil arzând.

Zgomotul flăcărilor, sirenele maşinilor de pompieri şi vociferările atrăseseră toţi vecinii, care se buluciseră în faţa clădirii şi priveau ca simpli spectatori.

Jake venea în fugă, împreună cu Nesbit. Şeful îi văzu şi le veni în întâmpinare.

— Jake, e cineva în casă?

— Nu.

— Atunci e bine. Aşa m-am gândit şi eu.

— Doar un căţel.

— Un căţel!

Jake dădu din cap, uitându-se la flăcări.

— Îmi pare rău, zise şeful.

Se strânseră lângă maşina lui Ozzie, în faţa casei doamnei Pickle.

— Ăla nu e Volkswagen-ul tău, nu-i aşa?

Jake dădu din cap negativ.

— Se pare că de la el a pornit focul.

— Nu înţeleg.

— Dacă nu e maşina ta, înseamnă că altcineva a parcat-o acolo. Vezi cum arde adăpostul? Betonul nu ia foc, de obicei. Înseamnă că a pus cineva benzina în Volkswagen, l-a parcat şi a fugit. Au montat, probabil, un dispozitiv de aprindere automată.

Prather şi doi voluntari aprobară.

— De când arde?

— Noi am sosit aici de vreo zece minute şi focul se întinsese deja. Cred că arde de o jumătate de oră. După cum au decurs lucrurile, e vorba de un profesionist.

— De ce crezi asta?

— Păi, uită-te şi tu: toată casa e cuprinsă de flăcări. E incredibil ca în câteva minute focul să ajungă până la acoperiş.

Două plutoane de pompieri se ocupau de furtunurile de apă. Jeturi puternice ţâşneau până la ferestrele de la etaj, dar efectul era nul.

— Va arde până-n temelii, zise şeful pompierilor, alergând şi dând ordine în dreapta şi în stânga.

Jake se uită la Nesbit: