Jake se gândi o clipă, ca şi cum ar fi analizat spusele medicului.

— Aţi putea face un rezumat pentru juriu?

Bass dădu din cap, cu gravitate.

— Voi încerca.

Lucien se săturase să-l asculte pe Bass şi începu să se uite la juriu, doar-doar o întâlni privirea lui Clyde Sisco, care părea la fel de plictisit şi admira cizmele doctorului.

În sfârşit, Sisco îşi întoarse ochii spre Carl Lee, apoi spre Buckley, apoi spre unul din reporterii din primul rând. Raza lui vizuală se opri pe chipul unui bătrân bărbos, care îi înmânase, cândva, optzeci de mii de dolari, pentru a-şi îndeplini sarcinile civice şi a da un verdict drept, într-un proces mai vechi. Amândoi rânjiră imperceptibil. Cât? spuneau, parcă, ochii lui Lucien. Sisco se uită din nou la martor, dar, după câteva secunde, îşi întoarse privirea spre bătrânul avocat. Cât? zise Lucien, mişcând buzele, fără să scoată niciun sunet.

Sisco începu să se gândească la un preţ rezonabil. Deodată, în vreme ce se uita la Bass, îşi răsfiră cinci degete pe faţă, mimând o tuse subită.

Cinci sute sau cinci mii? se întrebă Lucien. Aşa cum îl ştia, însă, pe Sisco, era vorba de cinci mii. N-avea importanţă, oricum va plăti. Merita.

Până la zece şi jumătate, Noose îşi ştersese ochelarii de o sută de ori şi băuse vreo zece cafele. Simţea nevoia imperioasă să se ducă la toaletă.

— E timpul pentru pauza de dimineaţă. Ne vedem la ora unsprezece.

Bătu cu ciocănelul în masă şi dispăru.

— Cum vi s-a părut? întrebă Bass agitat.

Îi urmase pe Jake şi pe Lucien în biblioteca de la etajul trei.

— A fost foarte bine, zise Jake. Dar nu-ţi mai tot arăta cizmele.

— Păi, cizmele sunt punctul cel mai important, protestă Lucien.

— Simt nevoia să beau ceva, spuse Bass disperat.

— Nici să nu te gândeşti! rosti Jake.

— Şi eu aş vrea, îl susţinu Lucien. Hai până la tine la birou.

— Bună idee! exclamă Bass.

— Nici să nu te gândeşti! repetă Jake. Te descurci excelent, aşa treaz.

— Avem treizeci de minute la dispoziţie, zise Bass, urmându-l pe Lucien care pornise pe scări.

— Nu! Să nu faci aşa ceva, Lucien! îi ceru Jake.

— Una mică doar, zise Lucien.

— Ştii bine că nu te poţi opri numai la una mică!

— Hai cu noi, Jake. Ai să-ţi calmezi şi tu puţin nervii.

— Numai un păhărel! strigă Bass coborând scările.

La ora unsprezece, Bass stătea pe scaunul martorilor şi se uita ca prin ceaţă la juriu. Zâmbi şi se abţinu cu greu să nu chicotească. Era conştient de existenţa desenatorilor din primul rând, aşa că încercă să pară cât mai expert posibil. Reuşise să îşi calmeze nervii.

— Domnule Bass, cunoaşteţi testul referitor la regula M’Naghten? întrebă Jake.

— Bineînţeles! replică Bass cu un aer de superioritate.

— Vreţi să explicaţi juriului această regulă?

— Bineînţeles. Regula M’Naghten este valabilă în ceea ce priveşte iresponsabilitatea criminală, atât în Mississippi, cât şi în încă cincisprezece state. Datează din 1843, când un bărbat pe nume Daniel M’Naghten a încercat să-l asasineze pe prim ministru, Sir Robert Peel. Nu l-a nimerit, dar l-a împuşcat pe secretarul lui, Edward Drummond. În timpul procesului, s-a constatat că M’Naghten suferea de schizofrenie paranoidă. Juriul a votat „nevinovat”, pe motive de iresponsabilitate, începând cu acel moment, a fost fondată regula M’Naghten. Funcţionează încă în Anglia şi în şaisprezece state de la noi.

— Şi ce înseamnă această regulă?

— Foarte simplu. Orice om se presupune a fi normal; atunci când se face o apărare pe bază de iresponsabilitate, trebuie să se demonstreze clar că acuzatul a făptuit crima în condiţiile unei boli psihice, că nu şi-a dat seama ce-a făcut, sau, dacă a ştiut, n-a realizat că greşeşte.

— Mai simplu.

— Da. Dacă un inculpat nu poate distinge răul de bine, atunci e nebun, din punct de vedere legal.

— Vă rog să definiţi nebunia.

— Din punctul de vedere medical, nu are nicio semnificaţie. Termenul desemnează starea mentală a individului, din punctul de vedere al legii.

Jake respiră adânc şi sondă mai profund:

— Aşadar, domnule doctor, după examinarea pe care aţi făcut-o, vă puteţi pronunţa în legătură cu starea mentală a lui Carl Lee Hailey, în ziua de douăzeci mai, a acestui an, în momentul omorului?

— Da, pot.

— Şi care este părerea dumneavoastră?

— Părerea mea este că acuzatul, zise Bass rar, a avut o ruptură totală cu realitatea când i-a fost violată fiica. Imediat după tragica întâmplare, n-a recunoscut-o; iar când cineva i-a spus că a fost violată, bătută şi aproape spânzurată, ceva s-a întâmplat în creierul lui. În acel moment, a pierdut legătura cu realitatea. O dată, mi-a spus că trebuia să fie omorâţi şi nu putea înţelege de ce erau protejaţi de poliţie, în timpul procesului. Aştepta mereu ca unul din gardieni să scoată pistolul şi să le zboare creierii. Cum aşa ceva nu s-a întâmplat, a considerat de datoria lui să acţioneze. Vreau să spun că se aştepta la o execuţie oficială, pentru o asemenea faptă. Într-un fel, din punct de vedere mental, acuzatul ne părăsise. El trăia într-o altă lume. Era deziluzionat şi a clacat.

Bass ştia că tot ceea ce spunea suna foarte bine. Răspundea juriului şi nu avocatului care îi punea întrebările.

— În ziua de după viol, a stat de vorbă cu fiica lui, la spital. Abia putea să deschidă gura, din cauza maxilarului rupt, dar i-a spus că-l văzuse atunci, în pădure, fugind spre ea, s-o salveze şi i-a reproşat că a dispărut. Vă puteţi imagina ce înseamnă asta pentru un părinte? Apoi i-a spus că l-a strigat în ajutor, iar cei doi i-au râs în nas, spunându-i că ea n-are tată.

Jake aşteptă puţin, ca vorbele acestea să-şi facă efectul. Studie planul făcut de Ellen şi văzu că nu mai rămăseseră decât două întrebări.

— Aşadar, ţinând cont de observaţiile pe care le-aţi făcut în legătură cu Carl Lee Hailey şi cu diagnosticul stabilit asupra condiţiei sale mentale, credeţi că putea face diferenţa între bine şi rău?

— Pot afirma cu certitudine că inculpatul a fost incapabil să distingă între bine şi rău, în momentul comiterii omorului.

— Aveţi vreo opinie în legătură cu capacitatea lui Carl Lee Hailey de a înţelege ceea ce făcea?

— Da.

— Şi care este această opinie?