— Nu, dar sunt gata de drum. Ce e acolo?
— Nimic, în afară de bumbac, de soia şi de un restaurant micuţ, nemaipomenit.
— E nevoie de ţinută specială?
Jake se uită cercetător la ea. Era îmbrăcată ca de obicei, în jeans decoloraţi, fără şosete şi un tricou marinăresc, cu trei numere mai mare decât măsura ei.
— E bine cum eşti, zise el.
Stinseră luminile şi plecară cu Saab-ul. Jake opri în dreptul unui magazin de băuturi, de unde cumpără un carton de bere Coors şi o sticlă rece de Chablis.
— Trebuie să vii cu băutura de-acasă, acolo, îi explică el, după ce porniră mai departe.
Soarele apunea în depărtare, pe autostradă. Ellen făcu pe barmaniţa şi desfăcu două cutii de bere.
— Cât e de departe restaurantul acela? întrebă ea.
— Cam la o oră şi jumătate.
— O oră şi jumătate? Mor de foame!
— Atunci bea bere. Îţi spun eu că merită.
— Ce meniu avem?
— Grătar, creveţi, picioruşe de broască şi somn.
Ellen luă o gură de bere.
— Om vedea.
Jake apăsă pe acceleraţie şi trecură în viteză podurile de peste nenumăratele râuri care se varsă în lacul Chatulla. Urcară dealurile acoperite de vegetaţie verde închis, întâlnind în drum camioane cu buşteni, în ultima lor cursă pe ziua aceea. Jake coborî geamurile, lăsând vântul să intre în maşină. Ellen îşi dădu capul pe spate şi închise ochii. Părul ei des şi ondulat flutura uşor, în jurul feţei.
— Uite ce-i, Row Ark. Masa asta e strict profesională…
— Sigur că da!
— Vorbesc serios. Eu sunt şeful, tu, angajata mea şi nu va fi decât o masă de afaceri. Nici mai mult, nici mai puţin. Aşadar, să nu dai frâu liber imaginaţiei specifice generaţiei tale, eliberată de prejudecăţi sexuale.
— Se pare că tu eşti cel care are idei de-astea.
— Nu, dar ştiu exact ce-ţi trece prin minte.
— De unde ghiceşti tu la ce mă gândesc? Chiar crezi că eşti irezistibil şi că mor de nerăbdare să te seduc?
— Nu-ţi cer decât să-ţi vezi de treabă. Am o căsătorie fericită. Nevastă-mea e-n stare să facă moarte de om, dac-o înşel.
— Foarte bine! Atunci, să ne prefacem că suntem doi prieteni care iau masa împreuna.
— Chestia asta nu prea ţine aici, în sud. Un prieten bărbat nu poate lua masa cu un prieten femeie, dacă e-nsurat. Pur şi simplu, nu merge!
— De ce?
— Pentru că bărbaţii nu au prietene. Cu niciun chip! Eu unul nu cunosc niciun om aici, în ţinut, care să fie prieten cu o femeie, dacă e căsătorit. Cred că aşa ceva nu s-a mai întâmplat de pe vremea Războiului Civil.
— Aici, la voi, se trăieşte încă în Evul Mediu. De ce sunt nevestele din sud atât de geloase?
— Pentru că aşa le-am educat noi. Dacă soţia mea s-ar întâlni să ia masa cu un bărbat, i-aş suci gâtul şi-aş da imediat divorţ. I-am şi spus-o, de altfel.
— Asta-i absurd.
— Bineînţeles!
— Soţia ta nu are niciun prieten?
— Din câte ştiu eu, nu. Dacă afli de vreunul, spune-mi!
— Iar tu n-ai nicio prietenă?
— De ce să am ca prieten o femeie? Ele nu sunt dispuse să vorbească despre fotbal, vânătoare, politică, procese sau despre orice altceva ce mă interesează pe mine. În schimb, lor le place să discute de copii, de modă, de reţete culinare, mobilă – lucruri la care eu nu mă pricep deloc. Nu, nu am nicio femeie-prieten. Şi niciun vreau.
— Asta-mi place mie aici, în sud: oamenii sunt atât de toleranţi!
— Mulţumesc!
— Dar prieteni evrei, ai?
— Nu cunosc niciunul, aici, în comitatul Ford. Am avut un prieten foarte bun, pe când eram student. Îl chema Ira Tauber şi era din New Jersey. Eram foarte apropiaţi. Mie-mi plac evreii. Ştii prea bine că şi Iisus era din neamul lor. N-am înţeles niciodată antisemitismul.
