— Când crezi c-ai să te trezeşti? întrebă Noose sever.

Ozzie şi Buckley se uitară unul la altul.

— Luni.

— Dar mâine?

— Mâine e sâmbătă.

— Ştiu, dar m-am gândit să ţinem procesul şi mâine. E vorba de juriu.

— Bun. Voi fi gata mâine-dimineaţă.

— Mă bucur! Ce să le spun celor din juriu, acum? Stau şi ne aşteaptă în camera specială. Sala e plină-ochi. Clientul tău stă şi te aşteaptă singur. Ce să le spun oamenilor ăstora?

— Găsiţi dumneavoastră ceva, domnule judecător. Am încredere în dumneavoastră.

Jake puse receptorul jos. Lui Noose nu-i venea să creadă că avocatul îi închisese telefonul în nas. Până la urmă i-l întinse lui Ozzie.

Judecătorul se uită pe fereastră şi îşi scoase ochelarii.

— Zice că nu vine astăzi.

Contrar obiceiului, Buckley rămase tăcut.

— L-a şocat foarte tare, zise Ozzie, împăciuitor.

— A băut?

— Nuuu. Jake nu bea, răspunse Ozzie. Dar e foarte impresionat din cauza băiatului aceluia împuşcat. Era chiar lângă el, şi-a fost străpuns de glonţul hărăzit lui Jake. Asta ar tulbura pe oricine, domnule judecător.

— Vrea să rămânem în pauză până mâine-dimineaţă, îi spuse Noose lui Buckley, care dădu din cap, fără să zică nimic.

Vestea se împrăştie repede şi în faţa biroului lui Jake năvăli presa, făcând un circ de nedescris. Îşi plasaseră toate aparatele acolo, aşteptând pe cineva care le-ar fi putut furniza vreo noutate. Se mai oprea câte un prieten îngrijorat şi voia să stea de vorbă cu Jake, dar ziariştii îl informau că s-a încuiat acolo şi că nu deschide nimănui. Da, era nevătămat, răspundeau ei celor care se interesau de soarta lui.

Doctorul Bass fusese programat să apară în faţa instanţei vineri dimineaţă. El şi Lucien intrară în clădire prin spate, puţin după ora zece, iar Harry Rex plecă să aducă ceva de băut.

Discuţia cu Carla fu extrem de dificilă, din cauza hohotelor de plâns. O sunase după ce băuse vreo trei pahare şi vorbise şi cu tatăl ei, căruia îi spusese s-o liniştească, pentru că nu i se întâmplase nimic şi era protejat de toată Garda Naţională. Promise să sune şi mai târziu, după ce Carla se va fi liniştit.

Lucien era furios. Se luptase toată noaptea de joi cu Bass să nu bea, ca să fie treaz a doua zi de dimineaţă. Acum, pentru că trebuia să depună mărturie sâmbătă, nu exista nicio cale să-l ţină de la băutură două zile la rând. Se gândea şi la câte ore plăcute pierduseră, abţinându-se.

Harry Rex aduse băutură din belşug. Se certă cu Ellen în legătură cu ingredientele care trebuiau folosite la amestecuri. Ea spălă ibricul de cafea, îl umplu cu Bloody Mary, în care turnă o cantitate apreciabilă de votcă suedeză. Harry Rex adăugă Tabasco, din belşug. Îi servi pe toţi.

Doctorul Bass bău cu poftă şi mai ceru. Lucien şi Harry Rex îşi dădeau cu presupusul în legătură cu identitatea celui care trăsese în avocat. Ellen îl privea tăcută pe Jake, care stătea într-un colţ şi rămăsese cu ochii aţintiţi asupra rafturilor de cărţi.

Sună telefonul. Ridică Harry Rex şi ascultă cu atenţie. Apoi zise, punând receptorul jos:

— Era Ozzie. Soldatul a ieşit din sala de operaţie. Glonţul s-a înfipt în şira spinării. Medicii cred că va rămâne paralizat.

Băură cu toţii, fără să spună nimic. Făceau eforturi să nu se uite la Jake, care îşi masa fruntea, sorbindu-şi băutura. O bătaie uşoară în uşa din spate întrerupse acest moment de reculegere.

— Du-te să vezi cine e, îi ordonă Lucien lui Ellen, care plecă imediat.

— E Lester Hailey, zise ea, intrând în sala de şedinţe.

Lester fu cooptat în rândurile lor şi îi dădură un pahar cu Bloody Mary. Refuză şi ceru ceva cu whisky.

— Bună idee! zise Lucien. M-am săturat de poşirca asta. Hai să cumpărăm nişte Jack Daniel’s.

— De-acord cu tine, rosti Bass.

Jake reuşi să-i zâmbească palid lui Lester, apoi îşi întoarse privirea spre rafturile de cărţi. Lucien aruncă o hârtie de o sută de dolari pe masă şi Harry Rex plecă după whisky.

Când se trezi, după câteva ore, Ellen îşi dădu seama că dormise pe canapeaua din biroul lui Jake. Încăperea era goală şi în întuneric plutea un miros greu. Se mişcă cu atenţie, fără să facă zgomot. Îşi găsi şeful în camera secretă sforăind liniştit, pe podea. Toate luminile erau stinse, aşa că porni uşor pe scări. Ajunse în sala de şedinţe plină de sticle goale, de cutii de bere şi pahare de plastic, de resturi ale mesei de prânz. Era nouă şi jumătate seara. Dormise cinci ore.

Ar fi putut să se ducă la Lucien, dar trebuia să se schimbe. Prietenul ei, Nesbit, putea s-o ducă până la Oxford, dar nu era nevoie. Îşi revenise. În plus, Jake avea nevoie de cât mai multă protecţie. Ieşi şi încuie uşa din faţă. Se urcă apoi în maşina ei şi porni.

Aproape că ajunsese la Oxford, când văzu farurile albastre în urma ei. Ca de obicei, conducea cu o sută pe oră. Parcă pe marginea drumului şi aprinse becul, căutându-şi portmoneul.

Se apropiară doi oameni în uniformă.

— Sunteţi beată, doamnă? zise unul dintre ei, stropind-o cu salivă mirosind a tutun.

— Nu, domnule. Încerc să-mi găsesc permisul de conducere.

Se întinse să-şi ia actele, dar, în momentul acela, fu lovită puternic şi trântită la pământ. O acoperiră cu o pătură groasă şi o legară cu o funie, în jurul pieptului şi al taliei. Ea se zbătu şi înjură, dar nu se putea mişca. Cei doi bărbaţi strânseră funia mai tare.

— Stai cuminte, târfă!

Unul dintre ei scoase cheile de contact şi deschise portbagajul. O aruncară înăuntru şi trântiră capacul. Remorcară Lincolnul de BMW-ul fetei şi se pierdură în noapte. Ajunseră pe un drum de ţară şi se înfundară în pădure, până într-o poiană, unde o mână de adepţi ai Klan-ului stăteau în jurul unei cruci aprinse.

Cei doi răpitori îşi puseră repede robele şi măştile şi o scoaseră pe fată din portbagaj. Fu aruncată pe jos, înlăturând pătura cu care o înfăşuraseră. O loviră şi o traseră spre un par, alături de cruce, unde o legară, cu spatele la adunare.

Ea văzu robele albe şi glugile ţuguiate. Încercă zadarnic să scuipe căluşul de vată uleios, pe care i-l băgaseră în gură. Nu reuşi decât să tuşească.

Crucea în flăcări lumina întreaga poiană, emanând o undă de fierbinţeală care începu s-o deranjeze pe fata legată de stâlp.

O siluetă cu mască porni spre ea. Îl auzi apropiindu-se.

— Căţea iubitoare de negri! zise el şi-i smulse bluza de mătase, sfâşiindu-i-o. Mâinile îi erau strâns legate de stâlp. Bărbatul scoase un cuţit cu vârful curbat de sub robă şi începu să taie resturile bluzei.

— Căţea iubitoare de negri! Căţea iubitoare de negri!

Ellen îl înjură, dar nu se auzi decât un geamăt.

Bărbatul îi desfăcu fermoarul fustei. Fata vru să-l lovească cu piciorul, dar funia îi strângea gleznele puternic. El îi tăie fusta cu cuţitul, până jos, la tiv. I-o scoase uşor, cu gesturi de magician. Ceilalţi se apropiară.

— Frumos, foarte frumos! zise bărbatul plesnind-o peste fese.