Câţiva răniţi rămaseră întinşi pe iarbă. Ozzie se ridică ameţit, frecându-şi ceafa. Ziarista din Memphis era inconştientă şi sângera la cap. Mai mulţi membri ai Klan-ului zăceau în nesimţire, cu robele lor albe pline de ţărână şi sânge, la marginea trotuarului. Focul continua să ardă.
În depărtare, se auzeau sirenele Salvării şi ale pompierilor. Sosiră în curând pe câmpul de bătălie, iar personalul medical acordă primele îngrijiri răniţilor. Nu murise nimeni. Primul fu ridicat Stump Sisson. Ozzie fu ajutat să urce într-o maşină a poliţiei. Mai sosiră câţiva oameni de ordine şi împrăştiară mulţimea.
Jake, Harry Rex şi Ellen mâncau o pizza călduţă, uitându-se la televizorul din sala de şedinţe. Se transmiteau evenimentele petrecute în ziua aceea în Clanton, Mississippi. CBS acordă acestor ştiri un spaţiu foarte larg. După toate aparenţele, reporterul scăpase nevătămat din încăierare şi relata evenimentele pe măsură ce se perindau imaginile video. „După ultimele informaţii, primite în după-amiaza aceasta – zicea el – nu se cunoaşte numărul exact al răniţilor. Cel mai serios afectat pare să fie domnul Sisson, Vrăjitorul Imperial al Klan-ului, care a suferit arsuri grave şi se află internat la Mid South Bum Hospital din Memphis.” Fură prezentate imagini ale momentului când explodase bomba şi începuse toată hărmălaia din scuar. Reporterul continua: „Procesul lui Carl Lee a fost programat pentru luni, aici, în Clanton. Pentru moment, nu se ştie ce efect va avea incidentul asupra acestuia. Se zvoneşte că procesul va fi amânat şi/sau va fi transferat la altă instanţă”.
— Asta-i o noutate pentru mine, zise Jake.
— N-ai auzit nimic, în sensul ăsta? întrebă Harry Rex.
— Niciun cuvânt. Şi presupun că aş fi fost anunţat înainte de CBS.
Reporterul dispăru şi Dan Rather spuse că va reveni.
— Asta ce-nseamnă? întrebă Ellen.
— Înseamnă că Noose e prost dacă nu schimbă instanţa.
— Mai bine că n-a făcut-o, zise Harry Rex. Ai de ce te lega la apel.
— Mulţumesc, Harry Rex. Îţi sunt recunoscător pentru încrederea pe care o ai în mine, ca avocat.
Telefonul sună. Răspunse Harry Rex. Era Carla.
— E soţia ta. Putem s-ascultăm şi noi? zise el, dându-i receptorul lui Jake.
— Nu. Du-te şi mai ia o pizza. Alo!
— Jake, eşti bine?
— Bineînţeles că sunt bine.
— Am văzut chiar acum ce s-a-ntâmplat, la televizor. Îngrozitor! Unde erai?
— Păi, eram într-una din robele acelea albe.
— Te rog, Jake. Nu e nimic de râs.
— Am stat în biroul lui Jean Gillespie, la etajul al doilea. Am avut locuri excepţionale şi-am văzut spectacolul. A fost foarte incitant.
— Cine sunt oamenii aceia?
— Câţiva erau cei care au aprins crucea în curtea noastră şi au pus bomba aia la fereastra dormitorului.
— De unde sunt?
— De peste tot. Cinci din ei sunt în spital şi adresele lor pot fi localizate pe întreg cuprinsul statului. Unul din ei e localnic. Ce mai face Hanna?
— Bine. Vrea să vină acasă. Se va amâna cumva procesul?
— Mă îndoiesc.
— Eşti în afara oricărui pericol?
— Sigur că da. Am gardă de corp şi un pistol pe care-l port tot timpul la mine. Nu-ţi face griji.
— Cum să nu-mi fac, Jake? Trebuie să fiu alături de tine!
— Nici vorbă!
— Am s-o las pe Hanna aici, până se termină, dar eu mă întorc.
— Nu, Carla. Vă ştiu pe amândouă în siguranţă, acolo. Dacă vii aici, nu garantez nimic.
— Înseamnă că şi tu eşti în pericol.
— Fac tot ce-mi stă-n putinţă să nu mă expun. Dar e altceva cu tine şi cu Hanna. Nici nu poate fi vorba să te-ntorci! Să nu mai discutăm! Părinţii tăi ce mai fac?
— Nu te-am sunat ca să discutăm despre părinţii mei, ci pentru că mi-e teamă şi vreau să fiu cu tine.
— Şi eu vreau să fiu cu tine, dar nu acum. Te rog să fii înţelegătoare.
Ea şovăi.
— Unde stai?
— La Lucien, cea mai mare parte a timpului. Uneori, mai trec şi pe-acasă, dar cu garda de corp după mine.
— Ce mai e cu căsuţa mea?
