Nesbit se întoarse în scuar, şi făcu două ture, uitându-se la demonstranţi. Apoi parcă între Saab şi BMW.
— Rezumatul pe care mi l-ai făcut e o capodoperă. Psihiatrul nostru, domnul Bass, vine mâine şi vreau să studiaţi împreună cazurile M’Naghten. Trebuie să puneţi la punct fiecare întrebare pe care i-o voi adresa la proces. Tipul mă cam îngrijorează. Nu-l cunosc personal, mi l-a recomandat Lucien. Află tot ce poţi despre el. Telefonează, întreabă pe la asociaţiile medicale, ca să ne asigurăm că n-are probleme cu disciplina. Nu vreau să am surprize din cauza lui.
— S-a făcut, şefule!
Jake îşi termină berea.
— Uite ce-i, Row Ark. Trăim într-un oraş mic, iar nevastă-mea a plecat de câteva zile de-aici. În curând, va şti toată lumea. Prezenţa ta va părea suspectă. Lumea vorbeşte, aşa că e bine să stai la tine în birou şi să faci cercetările cu discreţie, iar dacă ţi se pun întrebări, să spui că lucrezi în locul lui Ethel.
— Pentru asta aş avea nevoie de un sutien mai mare.
— N-ar fi rău să te gândeşti şi la asta.
— Sper că-ţi dai seama că nu sunt atât de amabilă cum încerc să par.
— Ştiu.
Se uitau cum negrii se schimbau unii pe alţii. Nesbit aruncă cutia goală de bere pe trotuar.
— Nu te duci acasă? întrebă Jake.
— N-ar fi o idee bună. Cred că m-ar prinde cu alcoolemie de cel puţin 0,2.
— Poţi să rămâi aici şi să dormi pe canapea.
— Mulţumesc.
Jake îi ură noapte bună, încuie biroul şi vorbi ceva cu Nesbit. Apoi se instală la volan. Nesbit îl urmă la el acasă, pe strada Adams. Avocatul parcă lângă maşina Carlei, iar poliţistul rămase pe alee. Era joi, 18 iulie, ora unu noaptea.
30
Sosiră în grupuri de câte doi-trei, de pe întreg cuprinsul statului. Parcară de-a lungul drumului de ţară, în apropierea cabanei din inima pădurii. Intrară îmbrăcaţi normal, dar, o dată ajunşi înăuntru, se schimbară în robe cu glugă, curate şi călcate cu grijă, îşi admirară reciproc ţinuta ajutându-se la îmbrăcat. Deşi majoritatea se cunoşteau între ei, erau necesare şi câteva prezentări. Se strânseseră patruzeci, cu totul. Era o realizare. Stump Sisson se învârtea mulţumit prin încăpere, sorbind câte-o gură de whisky, ca un antrenor încurajându-şi echipa, înainte de meciul decisiv. Le cerceta uniformele şi le aranja cu grijă, spunându-le cât de mândru era de ei. O întrunire ca aceasta nu mai avusese loc de ani de zile, iar el nu contenea să le admire sacrificiul. Ştia că au familii şi servicii, dar era foarte important că veniseră acolo, ca în zilele de glorie. Era necesară o resuscitare a entuziasmului din vremuri trecute. Ei aveau datoria să ia apărarea albilor din statul Mississippi. Le explică însă că marşul lor implica şi multe riscuri. Negrii puteau demonstra cât voiau, nu-i păsa nimănui. Dar un marş al albilor era periculos. Autorităţile locale îşi dăduseră aprobarea, iar şeriful negru le promisese că va menţine ordinea. Exista, însă, pericolul unor atacuri ale unor bande de ticăloşi negri tineri. Aşa că trebuia să fie foarte atenţi şi să nu iasă din rând. El, Stump, avea să vorbească.
Ascultară cu foarte mare atenţie discursul plin de entuziasm al lui Stump, şi când acesta termină, se îmbarcară cu toţii în vreo douăsprezece maşini şi porniră spre oraş.
Pentru că puţini se puteau lăuda c-au văzut vreodată un marş al Klan-ului, pe măsură ce se apropia de ora două, creştea agitaţia în jurul scuarului. Negustorii şi clienţii lor ieşiră pe trotuar, privind în depărtare. Şacalii presei se înghesuiau pe lângă pavilionul de vară, din faţa tribunalului. Sub un stejar stătea un grup de negri tineri. Ozzie presimţi pericolul, dar ei îl asigurară că au venit doar să privească şi să asculte. Şeriful îi ameninţă cu închisoarea, dacă aveau de gând să creeze necazuri. Îşi plasă oamenii în punctele strategice ale scuarului.
— Vin! strigă cineva.
Lumea începu să se foiască, încercând să zărească ceva. Grupul apăru de pe o stradă lăturalnică, în bulevardul Washington, către partea de nord a scuarului. Membrii Klan-ului păşeau cu grijă, dar ţanţoşi şi importanţi în robele lor albe, mascaţi sinistru, făcându-i pe spectatori să se holbeze amuţiţi, în vreme ce se deplasau pe bulevard, conduşi de Stump. Când ajunseră în dreptul tribunalului, cotiră spre stânga şi o luară prin mijlocul părculeţului. Strânseră rândurile, formând un semicerc în jurul podiumului de la intrarea în clădire.
Ziariştii se călcau unii pe alţii în picioare, încercând să se apropie tot mai mult. În momentul în care Stump îşi opri oamenii, podiumul fu imediat invadat de câţiva specialişti care instalară microfoane, trăgând firele până la aparatele de filmat şi la reportofoane. Grupul de negri de sub stejar se mărise, iar unii dintre ei se postară chiar la câţiva paşi de semicerc. Trotuarele se goliră, iar lumea se apropie, dornică să audă ce avea să spună şeful Klan-ului. Poliţiştii se plimbau agale prin mulţime, fără să piardă din ochi grupul de negri. Ozzie însuşi se postă sub stejar, în mijlocul lor.
Jake privea atent de la fereastra unui birou de la etajul doi al tribunalului. I se făcu rău, văzând adunătura aceea de laşi care îşi ascundeau chipul sub măşti. Gluga albă – atâta vreme simbol al urii şi al violenţei în sud – revenise în prim-plan. Oare care din oamenii aceia îi aprinsese crucea în grădină? Şi cine pusese la cale plasarea bombei la fereastra lor? Şi care va încerca să acţioneze în continuare? De acolo, de sus, îi văzu pe negri apropiindu-se încet.
— Pe voi nu v-a invitat nimeni aici! le strigă Stump. Asta-i o întrunire a Klan-ului, nu a unor amărâţi de negri!
Dinspre străzile şi aleile laterale, de după clădirile din cărămidă, începu să curgă un şuvoi întunecat către tribunal. Nou-veniţii se alăturară celorlalţi negri şi, în câteva secunde, Stump şi acoliţii săi se văzură în minoritate, în proporţie cam de zece la unu. Ozzie ceru întăriri prin radio.
— Mă numesc Stump Sisson, zise el, scoţându-şi masca, şi sunt mândru că deţin funcţia de Mare Vrăjitor în Imperiul Invizibil al Ku Klux Klan-ului. Am venit aici să vorbesc în numele albilor lipsiţi de protecţia legii, din Mississippi, care s-au săturat de crimele şi de violurile negrilor. Cerem să se facă dreptate şi, mai ales, ca Hailey să fie condamnat şi să-şi mişte curul lui negru spre camera de gazare!
— Eliberaţi-l pe Carl Lee! strigă cineva din mulţime.
— Eliberaţi-l pe Carl Lee! repetară, la unison, şi ceilalţi negri.
— Eliberaţi-l pe Carl Lee!
— Gura, negri-mpuţiţi! îi înfruntă Stump. Gura, animalelor!
Trupa lui stătea nemişcată, cu spatele la mulţimea gălăgioasă. Ozzie se plasă, împreună cu oamenii lui, între cele două grupuri adverse.
— Eliberaţi-l pe Carl Lee!
— Eliberaţi-l pe Carl Lee!
Faţa şi-aşa roşie a lui Stump deveni stacojie. Îşi apropie gura de microfoane şi strigă:
— Ţineţi-vă gura, negri-mpuţiţi! Noi nu ne-am băgat ieri, când v-aţi întâlnit aici. Avem şi noi dreptul să demonstrăm în pace, la fel ca voi! Faceţi linişte!
Dar mulţimea striga cu şi mai multă râvnă: „Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee!”
— Unde-i şeriful? E de datoria lui să facă ordine şi să păzească legea. Fă-ţi treaba, poliţistule! Fă-i să tacă! Nu eşti în stare să-i linişteşti? Vedeţi, oameni buni, ce se-ntâmplă când alegeţi negri în funcţii de conducere?
Strigătele continuară şi Stump se depărtă de microfoane, privind mulţimea de negri. Fotografii şi reporterii de la televiziune încercau să imortalizeze momentul. Nimeni nu se uita la fereastra aceea mică de la etajul al treilea, care se deschidea încet. Din întunericul ei ţâşni o bombă incendiară care ateriză la picioarele lui Stump explodând şi învăluindu-l în flăcări.
Încăierarea începu. Stump urlă şi se rostogoli pe trepte. Trei dintre oamenii lui îşi lepădară robele şi îşi scoaseră măştile încercând să stingă focul. Podiumul de lemn ardea, iar în aer se simţea miros de benzină. Incitaţi, negrii începură să-i atace pe toţi cei care purtau robe albe, cu ciomege şi cu cuţite. Dar şi oamenii lui Stump erau pregătiţi de asalt. Aveau şişuri ascunse, şi le scoaseră ca la comandă. Într-o clipă, scuarul deveni un câmp de bătălie. Aerul se umplu de fum, de pietre şi de strigătele de durere ale celor loviţi. Trupurile cădeau. Ozzie fu prima victimă. O mână criminală îl pocnise cu un drug de fier în cap. Poliţiştii alergau în toate părţile, încercând zadarnic să facă ordine. În loc să se adăpostească, şacalii presei alergau de colo-colo, prin fum, doar-doar or prinde o imagine cât mai sângeroasă. Se expuneau de bunăvoie pericolului. Unul dintre operatori fu lovit cu o cărămidă în ochi şi aparatul de filmat i se rostogoli pe trotuar. Alt cameraman filmă toată scena. O femeie reporter transmitea în direct, împreună cu operatorul ei. Se apropiase de unul din membrii Klan-ului, care tocmai „terminase” doi adolescenţi negri şi se trezi atacată cu şişul. Ţipă sfâşietor şi căzu. Nici operatorul nu scăpă mai uşor.
Sosiră întăriri de la poliţia locală. În centrul bătăliei, Nesbit, Prather şi Hastings stăteau spate în spate şi trăgeau cu pistoalele lor de serviciu în aer. Zgomotul împuşcăturilor îi sperie pe combatanţi. Se uitară speriaţi în toate direcţiile şi se regrupară. Poliţiştii se aliniară între negri şi Klan.
