— Vreţi să repetaţi? zicea procurorul, cu toată răbdarea de care era în stare.

— Îmi ppppparrre rrrrrrău, se scuza, jalnic, omul de serviciu.

Din toată bălmăjeala, reieşea că Murphy se afla pe scări şi bea coca-cola. Observase un negru care se strecurase într-o debara, cam la doisprezece metri de el, dar nu-i dăduse importanţă. Apoi, când băieţii începuseră să coboare, negrul ieşise şi începuse să tragă în ei, urlând şi râzând în hohote. La sfârşit, aruncase arma şi fugise. Da, el era omul, cel care stătea acolo, în boxă.

Noose îşi tocise ochelarii, ascultându-l pe Murphy. Când procurorul se aşeză, judecătorul se uită disperat la Jake.

— Aveţi ceva de întrebat? întrebă el chinuit.

Jake se ridică, în mână cu agenda sa de lucru. Grefiera îl privi lung. Harry Rex îl pâsâi. Ellen închise ochii. Juraţii îşi frânseră mâinile şi se uitară la el atenţi.

— Lasă-te păgubaş, îi şopti Carl Lee.

— Nu, domnule judecător, apărarea nu are nicio întrebare.

— Mulţumesc, domnule Brigance, răsuflă Noose, uşurat.

Următorul martor fu poliţistul Rady, anchetatorul de la departamentul şerifului. El informă juriul că găsise o cutie goală de cola în debaraua de sub scări şi că amprentele se potriveau cu ale lui Carl Lee Hailey.

Era goală sau plină? întrebă Buckley dramatic.

Era complet golită.

„Mare lucru” – gândi Jake. Omului îi fusese sete! Vorba ceea, „Oswald a mâncat un pui, aşteptându-l pe Kennedy!” Nu, el nu avea nicio întrebare pentru Rady.

— Şi acum, domnule judecător, ultimul nostru martor, rosti Buckley pe la ora patru. Ofiţerul Dewayne Looney.

Acesta intră sprijinit într-un baston, şi se îndreptă şchiopătând spre boxa martorilor. Îşi scoase pistolul şi i-l dădu lui Pate. Buckley se uita mândru la el.

— Vreţi să vă spuneţi numele, domnule?

— Dewayne Looney.

— Şi adresa?

— Strada Bennington, numărul o mie patru sute şaizeci şi opt, Clanton, Mississippi.

— Câţi ani aveţi?

— Treizeci şi nouă.

— Unde lucraţi?

— La departamentul şerifului, în comitatul Ford.

— Şi ce faceţi acolo?

— Sunt dispecer.

— Unde lucraţi în douăzeci mai?

— Eram poliţist activ, ajutor de şerif.

— Eraţi de serviciu?

— Da. Trebuia să transport doi prizonieri de la închisoare, la tribunal, şi invers.

— Cine erau deţinuţii aceia?

— Billy Ray Cobb şi Pete Willard.

— Pe la ce oră vă pregăteaţi să plecaţi de la tribunal?

— Pe la unu şi jumătate.

— Cine mai era de serviciu cu dumneavoastră?

— Prather. Noi răspundeam de cei doi prizonieri. Mai erau şi alţi poliţişti de faţă, dar noi îi păzeam.

— Ce s-a întâmplat când s-a terminat înfăţişarea?

— Le-am pus cătuşe imediat, şi i-am scos de aici. I-am dus în cămăruţa de-acolo şi am aşteptat câteva momente, apoi Prather a luat-o spre ieşire.

— Şi?

— Am încercat să coborâm scările din spate, Cobb, primul, Willard, al doilea şi eu ultimul. După cum v-am mai spus, Prather plecase înainte. În momentul acela, ieşise deja.

— Da, domnule. Apoi?

— Apoi, Cobb ajunsese aproape jos, când au început împuşcăturile. Eu mă aflam pe palier, gata să cobor. La început, n-am văzut pe nimeni. După o clipă, însă, mi-a apărut în faţa ochilor Carl Lee Hailey, care trăgea cu mitraliera. Cobb a fost trântit în spate, peste Willard, ţipau amândoi, apoi au căzut grămadă, încercând să se întoarcă.

— Da, domnule. Vă rog să descrieţi tot ce-aţi văzut.

— Se auzea şuieratul gloanţelor, izbindu-se-n perete şi nimicind totul în calea lor. Era cea mai zgomotoasă armă pe care o auzisem vreodată şi părea că răpăielile nu se vor sfârşi niciodată. Cei doi urlau şi se zvârcoleau neputincioşi. După cum ştiţi, aveau cătuşe.

— Da, domnule. Ce vi s-a întâmplat dumneavoastră?

— Aşa cum v-am mai spus, nu trecusem de palier. Cred că unul din gloanţe a ricoşat în perete şi m-a lovit în picior. Încercam să urc scările, când am simţit arsura.

— Şi ce s-a întâmplat cu piciorul dumneavoastră?

— Mi l-au amputat, răspunse Looney cu naturaleţe, de parcă lucrul acesta se întâmplase adesea. De la genunchi în jos.

— L-aţi văzut bine pe cel care trăgea?

— Da, domnule.

— Îl puteţi arăta juriului?