— As fi lăsat totul în seama tribunalului. De obicei, când prindem un violator, îl închidem. Puşcăria Parchman e plină şi nu scapă nimeni uşor de-acolo. Aici nu suntem la New York sau în California, unde criminalii se plimbă în voia lor. Avem un sistem judiciar bun, iar domnul Noose ştie să fie aspru, atunci când trebuie. Ceea ce mă îngrijorează e că, după ce va scăpa, lucrul acesta va da apă la moară tuturor negrilor, care îşi vor permite să ucidă de câte ori cineva nu le va face pe plac, ştiind că pot ieşi basma curată pe motiv de iresponsabilitate. Asta-i buba cu procesu’ Hailey.
— Trebuie să-i ţii pe negri la respect, admise Joe Frank.
— Fii sigur! Iar dacă negru’ ăsta scapă, nu mai suntem în siguranţă. Toţi o să poarte arme şi-au să caute gâlceavă.
— Nu m-am gândit la asta, recunoscu Joe Frank.
— Sper să faci ce trebuie, Joe Frank. Am nădejdea că vei fi în juriu. Avem nevoie de oameni cu picioarele pe pamant.
— Mă-ntreb de ce m-or fi ales.
— Am auzit c-au trimis o sută cincizeci de citaţii. Se aşteaptă să se prezinte vreo sută.
— Şi ce şansă am să fiu ales?
— Una la sută! spuse Lela.
— Atunci, m-am liniştit. N-am timp, cu-atâta treabă la fermă.
— Dar să ştii c-am avea nevoie de tine în juriu.
Conversaţia alunecă spre alte subiecte, cum ar fi politica locală şi munca de la drumuri. Lăsarea întunericului marca ora de culcare pentru cei doi fermieri. Tierce îşi luă rămas-bun şi plecă acasă. Se aşeză la masa din bucătărie, cu o ceaşcă de cafea în faţă şi cercetă lista juriului. Prietenul lui, Rufus, putea fi mândru de el. Încercuise şase nume de pe listă şi reuşise să stea de vorbă cu toţi. Scrise OK în dreptul fiecăruia. Toţi vor fi juraţi buni, pe care se putea conta, în vederea menţinerii ordinii în comitatul lor. Vreo doi se arătaseră ostili, la început. Dar bunul lor prieten, Tierce, le explicase cum e cu justiţia. Chiar că Rufus putea fi mândru de el! Şi îi promisese că nepotul lui, Jason Tierce, nu va mai fi judecat pentru trafic de droguri.
Jake ciuguli din cotletul gras de porc şi observă că Ellen făcea acelaşi lucru. Lucien stătea în capul mesei, fără să se uite la mâncare, văzându-şi de băut. Avea lista juriului în faţa lui şi comenta de fiecare dată când recunoştea pe cineva. Era mai beat ca oricând. Majoritatea numelor îi erau necunoscute, dar bombănea la fiecare câte ceva. Ellen râdea amuzată de reacţiile bătrânului şi-i făcea mereu, lui Jake, cu ochiul. Lucien lăsă lista din mână şi dădu cu cotul în furculiţa care căzu de pe masă.
— Sallie! strigă el.
— Ştii câţi membri ACLU sunt în Ford? o întrebă Lucien pe Ellen.
— Cel puţin optzeci la sută din populaţie, zise ea.
— Unul. Eu. Am fost primul din istoria comitatului şi, evident, ultimul. Oamenii de-aici sunt nişte proşti, Row Ark. Nu ştiu să aprecieze drepturile civile. Nu sunt decât o adunătură de republicani fanatici de dreapta, la fel ca prietenul nostru, Jake, aici de faţă.
— Nu-i adevărat! Obişnuiesc să mănânc la crâşma lui Claude cel puţin o dată pe săptămână, zise avocatul.
— Şi asta face din tine un progresist? întrebă Lucien.
— Face din mine un radical.
— Tot cred că eşti republican.
— Uite ce-i, Lucien, îţi dau voie să vorbeşti de nevastă-mea, de mama, sau chiar de strămoşii mei, dar nu mă face republican!
— Păi, dac-arăţi ca un republican… spuse Ellen.
— Dar el seamănă a democrat? întrebă Jake, arătând spre Lucien.
— Bineînţeles! De cum l-am văzut, mi-am dat seama că e democrat.
— Atunci, eu sunt republican.
— Ai văzut? ţipă Lucien trântind paharul de podea.
— Sallie!
Apoi, se întoarse spre fată.
— Row Ark, ştii cine-a fost al treilea care s-a înscris în NAACP?
— Rufus Buckley, zise Jake.
— Eu. Lucien Wilbanks. În 1967. M-au considerat nebun!
— Îţi poţi imagina! interveni Jake.
— Bineînţeles că şi negroteii au rămas cu gura căscată. De fapt, toată lumea zicea că nu mai sunt în apele mele.
— Şi-au schimbat cumva impresia de-atunci? întrebă Jake.
— Ţine-ţi gura, republicanule! Row Ark, de ce nu te muţi tu la Clanton, să deschidem împreună o firmă care să se ocupe numai de cazurile ce ţin de ACLU? La naiba, adu-l şi pe bătrânul tău din Boston şi-ai să vezi ce treabă vom face împreună.
— De ce nu te duci tu la Boston? întrebă Jake.
— Da’ de ce nu te duci tu la dracu’?
— Asta ce mai e? întrebă Ellen.
— Casă de nebuni, zise Jake.
