Jake se întoarse şi îşi turnă o margaritas mică, pentru a-şi liniştii nervii. Harry Rex bău ca un marinar.

După-amiază, Ozzie fu primul martor al procuraturii. Buckley făcuse desene mari şi colorate, pe scările tribunalului, şi trasaseră împreună ultimele mişcări ale lui Cobb şi Willard.

Apoi, procurorul pregăti un set de fotografii color, şaisprezece pe douăzeci şi patru, ale celor doi proaspăt împuşcaţi, întinşi pe scări. Erau înspăimântătoare. Jake văzuse multe poze cu cadavre şi, deşi nu erau plăcute la vedere, nu te înfiorau chiar aşa. De exemplu, îşi amintea de un împuşcat în inimă, pe o terasă. Era un bătrân uriaş şi musculos, iar glonţul nu-i mai ieşise din trup, aşa că nu avea urme de sânge, ci doar o gaură mică, în piept. Arăta de parcă ar fi căzut, în somn, pe terasă sau ca şi cum s-ar fi îmbătat, ca Lucien. Se simţise chiar jenat, când o arătase juriului. Prea era curată, poza aceea! Dar majoritatea fotografiilor de genul acesta te înfricoşau şi te făceau să-ţi vină rău. Pe pereţi se vedea sânge şi bucăţi din trup erau împrăştiate în toate părţile. Cei de la procuratură puneau în evidenţă aceste detalii şi le descriau cu lux de amănunte, în faţa Curţii. Buckley obişnuia să ceară voie politicos să arate fotografiile juriului, iar judecătorii consimţeau, fără probleme. Apoi, procurorul şi ceilalţi urmăreau cu atenţie expresiile de pe feţele lor, care deveneau oripilate şi dezgustate, îndată ce se uitau la ele. Uneori, li se făcea chiar rău. Jake văzuse doi juraţi vomitând la vederea unui cadavru măcelărit.

Fotografiile de felul acesta erau foarte periculoase şi provocatoare. Dar constituiau probe importante, cum spuneau cei de la Curtea Supremă. Ele ajutau juriul la luarea deciziilor. În statul Mississippi se luase hotărârea să fie admise, indiferent de reacţia celor prezenţi.

Jake văzuse aceste fotografii cu o săptămână în urmă şi protestele lui, în legătură cu folosirea lor la proces, nu fuseseră ascultate.

Fuseseră înrămate profesional, lucru pe care procuratura nu-l mai făcuse până atunci. Buckley înmână prima fotografie doamnei Reba Betts, din boxa juriului. Era cea cu capul lui Willard, cu creierul împrăştiat.

— Dumnezeule! murmură ea, dând-o următorului, care privi, plin de oroare, şi o pasă celui de lângă el.

Când o văzură toţi, Buckley le dădu alta. Acest ritual dură vreo treizeci de minute. Procurorul luă apoi mitraliera şi i-o arătă lui Ozzie.

— Puteţi identifica această armă?

— Da, este cea găsită la locul faptei.

— Cine a luat-o de acolo?

— Eu.

— Şi ce-aţi făcut cu ea?

— Am împachetat-o într-o pungă de plastic şi-am dus-o la poliţie. Am ţinut-o sub cheie, până când am trimis-o domnului Laird, de la laboratorul de criminalistică din Jackson.

— Domnule judecător, procuratura cere să se ia în consideraţie această probă, zise Buckley, agitând arma deasupra capului.

— Nu mă opun, zise Jake.

— Nu mai avem nimic de întrebat, rosti Buckley.

Jake îşi răsfoia notiţele. Judecătorul îl întrebă dacă are ceva de adăugat. Se îndreptă agale spre podium şi întrebă:

— Dumneavoastră i-aţi arestat pe Billy Ray Cobb şi pe Pete Willard?

Buckley îşi împinse scaunul înapoi şi se trase pe margine, gata să sară, dacă va fi nevoie.

— Da, eu.

— Din ce motiv?

— Pentru violarea lui Tonya Hailey, răspunse el prompt.

— Şi câţi ani avea fetiţa, în momentul în care a fost violată?

— Zece ani.

— E adevărat că Pete Willard a semnat o declaraţie, din care re…

— Mă opun! Mă opun! Domnule judecător, e inadmisibil şi domnul Brigance ştie lucrul acesta!

Ozzie dădu din cap afirmativ.

— Se admite.

Buckley tremura.

— Cer ca întrebarea să nu fie consemnată şi juriul să n-o ia în consideraţie!

— Îmi retrag întrebarea, îi spuse Jake lui Buckley, zâmbind.

— Vă rog să nu luaţi în consideraţie ultima intervenţie a domnului Brigance, le spuse Noose juraţilor.

— Nu mai am nicio întrebare, rosti Jake.

— Mai aveţi ceva, domnule procuror? întrebă Noose.

— Nu, domnule judecător.

— Foarte bine, atunci. Şerif, eşti liber.

Următorul martor al lui Buckley fu un specialist în amprente, de la Washington, care vorbi o oră pentru a informa juriul despre ce acesta ştia de săptămâni de zile. Concluzia lui era aceea că amprentele aparţineau lui Carl Lee Hailey. Veni apoi un expert în balistică, de la laboratorul de criminalistică, a cărui mărturie fu plictisitoare şi banală, la fel ca a predecesorului său. Da, fragmentele găsite proveneau din mitraliera M-16, de la locul faptei. Îi luă şi lui o oră să tragă concluzia, după ce arătase juriului o mulţime de scheme şi de diagrame. „Omorul făptuit a doua oară de procuratură”, cum îi zicea Jake acestui teatru inutil. O boală de care sufereau toţi.

Apărarea nu avu întrebări pentru niciunul din experţi, aşa că, la cinci şi un sfert, Noose îşi luă rămas-bun de la juraţi, după ce-i instrui bine să nu discute despre caz. Dădură din cap politicoşi şi ieşiră din sală. Apoi Noose bătu cu ciocănelul în masă şi anunţă următoarea şedinţă pentru a doua zi dimineaţa la ora nouă.

36

Obligaţiile cetăţeneşti ale juraţilor deveniră tot mai importante. În a doua noapte petrecută la Temple Inn, rămaseră şi fără telefoane, din ordinul judecătorului. Li se dădură nişte reviste vechi, The New Yorker, The Smithsonian şi Architectural Digest.

— Nu aveţi cumva şi „Penthouse”? îl întrebă Sisco pe proprietar.

Acesta îi răspunse că nu avea, dar va încerca să-i facă rost.

Închişi în camerele lor, fără televizoare şi fără ziare, nu făceau altceva decât să joace cărţi şi să sporovăiască despre proces. O călătorie până la capătul culoarului pentru a aduce gheaţă şi Cola devenise de-a dreptul o ocazie specială, aşa că se programaseră cu rândul. Plictiseala devenea insuportabilă.

La fiecare extremitate a coridorului stăteau câte doi soldaţi, păzind în întuneric şi în singurătate. Liniştea era întreruptă numai de juraţii care ieşeau şi-i rugau să le schimbe câte-o fisă pentru automatul de sucuri.

Se culcau devreme, iar când santinelele le băteau în uşă la ora şase dimineaţa, erau deja sculaţi, unii din ei chiar îmbrăcaţi. Joi avură cârnaţi şi clătite la micul dejun. Mâncară cu poftă şi se urcară în Greyhound, veseli că se întorc la Clanton.

Pentru a patra zi rotonda tribunalului era înţesată de public încă de la ora opt. Lumea observase că la ora opt şi jumătate nu mai erau locuri libere în sală. Prather deschise uşile şi-i controlă pe toţi cu detectorul de metale. Negrii stăteau în partea stângă, iar albii, pe dreapta. Ca de obicei, rândul din faţă fu rezervat de Hastings pentru Gwen, Lester şi pentru copii. Agee şi membrii Consiliului stăteau în rândul doi, alături de alte rude care nu mai avuseseră loc în faţă. Reverendul îşi împărţea sarcinile între a dirija grupul de agitatori de afară şi a asista la proces. Personal, prefera sala tribunalului, unde se simţea mai în siguranţă, dar nu se îndura nici de mulţimea reporterilor şi a camerelor de luat vederi, din scuar. În dreapta lui, pe partea cealaltă a intervalului, se aflau familiile şi prietenii victimelor. Până acum, se comportaseră cum trebuie.

Cu câteva minute înainte de ora nouă, fu introdus Carl Lee. Unul dintre poliţiştii din escortă îi scoase cătuşele. Inculpatul le zâmbi celor din familie şi se aşeză. Avocaţii luară şi ei loc pe scaunele lor şi sala se linişti. Aprodul aruncă o privire pe uşa de lângă boxa juriului şi o deschise, apoi, larg, lăsându-i să intre pe cei doisprezece. Când totul fu pus la punct, domnul Pate făcu un pas înainte şi rosti:

— Toată lumea în picioare! Intră Curtea.

Ichabod, îmbrăcat în roba lui preferată, plisată şi cam decolorată, îşi făcu apariţia, acordându-le tuturor permisiunea să se aşeze. Îi salută pe juraţi şi îi întrebă dacă se întâmplase ceva sau nu, de când se despărţiseră. Apoi, se uită la avocaţi.