— Pe strada a treia, din Lake Village, comitatul Ford.

— Sunteţi mama decedatului Billy Ray Cobb?

— Da, domnule, răspunse ea şi începu să plângă. Era o femeie de la ţară pe care o părăsise bărbatul de pe vremea când copiii nu împliniseră zece ani. Băieţii ei crescuseră singuri, ea fiind nevoită să lucreze, în schimburi, la o fabrică de mobilă dintre Karaway şi Lake Village. Îi pierduse din mână încă de mici. Avea aproape cincizeci de ani, dar încerca să pară mai tânără, vopsindu-şi părul şi fardându-se. Cu toate acestea, arăta de şaizeci.

— Câţi ani avea fiul dumneavoastră când a murit?

— Douăzeci şi trei.

— Când l-aţi văzut pentru ultima oară, în viaţă?

— Cu câteva clipe înainte de a fi omorât.

— Unde l-aţi văzut?

— Aici, în sală.

— Unde a fost omorât?

— Jos.

— Aţi auzit împuşcăturile?

Începu iar să plângă.

— Da, domnule.

— Şi ultima oară, unde l-aţi văzut?

— La capela funerară.

— Cum era?

— Mort.

— Nu mai am nimic de întrebat, conchise Buckley.

— Aveţi de spus ceva, domnule Brigance?

Doamna Cobb era un martor inofensiv, fusese chemată doar să confirme moartea fiului ei şi să trezească mila celor prezenţi. Nu avea nimic de câştigat supunând-o unui interogatoriu şi, oricum, trebuia lăsată în pace. Dar Jake îşi dădu seama că avea acum o şansă care nu putea fi pierdută. Putea să stârnească interesul judecătorului şi al juriului. De fapt, nu era chiar aşa de afectată. Se vedea că se cam preface. Probabil că Buckley o instruise să verse două-trei lacrimi.

— Numai câteva întrebări, zise Jake, plimbându-se pe podium, în spatele lui Buckley şi al lui Musgrove.

— Doamnă Cobb, e adevărat că fiul dumneavoastră a fost condamnat pentru trafic cu marijuana?

— Mă opun! urlă Buckley, sărind în picioare. E interzis să fie prezentat aici cazierul victimei.

— Se admite!

— Mulţumesc, domnule judecător, spuse Jake frumos, de parcă i s-ar fi făcut o favoare.

Femeia se şterse la ochi, plângând din ce în ce mai tare.

— Spuneţi că fiul dumneavoastră avea douăzeci şi trei de ani când a murit?

— Da.

— În aceşti douăzeci şi trei de ani, câţi copii a violat?

— Mă opun! Mă opun! ţipă Buckley, dând din mâini şi privindu-l disperat pe Noose care urla, la rându-i:

— Se admite! Nu sunteţi la subiect, domnule Brigance!

Doamna Cobb plângea în hohote. Prin microfon se auzeau vaietele ei în toată sala.

— Ar trebui admonestat, domnule judecător! răcnea Buckley, cu ochii ieşiţi din orbite şi roşu ca para.

— Îmi retrag întrebarea, zise Jake tare, întorcându-se la locul lui.

— Trucuri ieftine, Brigance, îi şopti Musgrove.

— Vă rog să-l admonestaţi şi să cereţi juriului să nu ia în consideraţie, se rugă Buckley.

— Mai aveţi şi alte indicaţii? întrebă Noose.

— Nu, răspunse Buckley, în vreme ce se îndrepta spre doamna Cobb cu o batistă, ca s-o consoleze.

— Puteţi pleca, doamnă Cobb, zise judecătorul. Domnule Pate, vă rog s-o conduceţi.

Aprodul o ajută să se ridice şi o conduse prin faţa juriului, apoi printre cei din sală. Suspina şi se clătina la fiecare pas, hohotele ei răsunând puternic, până ieşiră.

În tot acest timp, Noose îl fixă pe Jake cu privirea, apoi se întoarse către juriu şi zise:

— Vă rog să nu luaţi în consideraţie această ultimă întrebare a domnului Brigance.

— De ce ai făcut asta? îl întrebă Carl Lee pe Jake.

— Îţi explic eu mai târziu.

— Procuratura cheamă ca martor pe Earnestine Willard, anunţă Buckley pe un ton mai liniştit şi mai şovăitor.

Fu introdusă şi doamna Willard. Jură şi se aşeză.

— Sunteţi Earnestine Willard? întrebă Buckley.

— Da, domnule, spuse ea, cu voce slabă.

Şi viaţa ei fusese dură, dar avea o oarecare decenţă care o făcea mai demnă de milă decât pe doamna Cobb. Hainele îi erau ieftine, dar curate şi frumos călcate. Nu-şi vopsea părul şi nici nu se farda. Când începu să plângă, o făcu cu discreţie.