— Atunci, patru din următorii şase sunt negri, zise Ellen.

— Da, dar Buckley n-o să lase lucrurile să ajungă atât de departe. De fapt, sunt surprins că s-a apropiat atât de mult de a patra lojă.

— Ştiu că-l vrei pe Acker. Ce părere ai de Sisco? întrebă Harry Rex.

— Mi-e teamă de el. Lucien mi-a spus că-i un ticălos care se lasă cumpărat.

— Excelent! Să-l alegem, atunci. Şi să-l cumpărăm!

— Ce să-ţi spun! De unde ştii că nu a fost „cumpărat” deja de Buckley?

— Eu l-aş alege.

Jake studie lista. Ellen fu de părere să-i respingă atât pe Acker, cât şi pe Sisco.

Se întoarseră în birou şi se aşezară.

— Domnule judecător, respingem numerele douăzeci şi doi şi douăzeci şi opt. Ne mai rămân două respingeri.

— Dumneavoastră, domnule Buckley? Douăzeci şi nouă şi treizeci.

— Îi acceptăm pe amândoi. Mai avem dreptul la patru respingeri.

— Să revenim la dumneavoastră, domnule Brigance.

— Respingem numerele douăzeci şi nouă şi treizeci.

— Nu mai aveţi dreptul la nicio respingere, nu-i aşa? întrebă Noose.

— Aşa e.

— Foarte bine. Domnule Buckley, treizeci şi unu şi treizeci şi doi.

— Îi acceptăm, zise procurorul, uitându-se repede la numele negrilor care urmau după Sisco.

— Bine. Asta înseamnă doisprezece. Să alegem acum două rezerve. Amândoi aveţi dreptul să vă opuneţi de două ori. Domnule Buckley, treizeci şi trei şi treizeci şi patru.

Juratul treizeci şi trei era un bărbat negru. Treizeci şi patru, o femeie albă, pe care o voia Jake. Următorii doi – negri.

— Îl respingem pe treizeci şi trei şi îi acceptăm pe treizeci şi patru şi treizeci şi cinci.

— Apărarea e de acord cu amândoi.

Domul Pate făcu linişte, în vreme ce judecătorul şi avocaţii luară loc în faţa sălii. Noose citi lista şi juraţii fură conduşi la locurile lor de Jean Gillespie. Zece femei şi doi bărbaţi, albi cu toţii. Negrii din sală priviră unii la alţii, murmurând. Nu le venea să creadă.

— Tu ai ales juriul ăsta? îl întrebă Carl Lee pe Jake, în şoaptă.

— Am să-ţi explic mai târziu, zise Jake.

Noose îşi drese vocea şi privi la noul juriu.

— Domnilor şi doamnelor, dumneavoastră aţi avut cinstea de a fi aleşi pentru juriul care va judeca acest caz. Aţi jurat că veţi cumpăni drept şi veţi urma legea, după indicaţiile pe care vi le voi da. Acum, după cum ştiţi, veţi fi „sechestraţi”, adică veţi fi cazaţi la un motel şi nu veţi avea voie să mergeţi acasă, până nu se termină procesul. Îmi dau seama că e greu, dar aşa cere legea. În câteva minute vă veţi retrage până mâine-dimineaţă şi veţi avea voie să telefonaţi acasă pentru a vi se aduce haine şi articole de toaletă. Veţi dormi la un motel în afara oraşului, care rămâne secret pentru marele public. Mai aveţi vreo întrebare?

Cei doisprezece rămaseră uluiţi la aflarea veştii că nu se vor duce acasă atâtea zile. Se gândeau la familie, la copii, la slujba lor, la treaba pe care o aveau de făcut fiecare. De ce tocmai ei? Doar erau atâţia propuşi!

Pentru a nu reacţiona careva, Noose bătu cu ciocănelul în masă şi sala începu să se golească. Jean Gillespie escortă primul jurat în biroul judecătorului, de unde acesta sună acasă şi ceru să i se aducă haine şi o periuţă de dinţi.

— Unde mergem? o întrebă femeia, pe Jean.

— E secret.

— E secret, îi repetă ea, soţului.

Pe la şapte, familiile veniră cu geamantane şi cutii. Aleşii se suiră într-un autobuz Greyhound care părăsi oraşul escortat de două maşini de patrulare şi de un jeep al armatei.

Stump Sisson muri marţi noaptea, la spitalul de arşi din Memphis. Îşi neglijase sănătatea ani de zile şi acum nu rezistase arsurilor care produseseră o mulţime de complicaţii. Moartea aceasta era a patra care avea legătură cu violul lui Tonya Hailey: Cobb, Willard, Bud Twitty şi, acum, Sisson.

Vestea ajunse repede la urechile celor din cabana din pădure, acolo unde se stabilise locul de întâlnire după fiecare înfăţişare. Răzbunare, ziseră ei, dinte pentru dinte! Mai recrutaseră încă cinci localnici şi acum erau unsprezece membri ai Klan-ului în comitatul Ford. Erau plini de energie şi gata de acţiune.

Până în momentul acela, procesul fusese prea liniştit. Era timpul să se întâmple ceva.

Jake se plimba de colo-colo prin faţa canapelei, rostindu-şi discursul de deschidere pentru a suta oară. Ellen asculta cu atenţie; îl întrerupse de câteva ori, îl contrazise, îl critică şi se certară vreo trei ore. Acum, obosise. Discursul era perfect. Margaritas îl calmase şi cuvintele îi ieşeau uşor din gură. Avea talent, mai ales după un păhărel.

Când termină, se aşezară în balcon, uitându-se la lumânările care se mişcau încet în întunericul din scuar. Dinspre pavilioanele militare se auzeau râsete. Nu era lună.

Ellen plecă să mai pregătească un rând de margaritas. Se întoarse şi aşeză halbele pe masă şi rămase în spatele şefului său. Începu să-i maseze gâtul uşor. El se simţi relaxat şi închise ochii. Fata îşi apăsă sânii de spatele lui.

— Ellen, e zece şi jumătate şi mi-e somn. Unde stai în noaptea asta?

— Unde crezi c-ar fi mai bine să stau?

— Cred că locul tău e în apartamentul pe care-l ai la Ole Miss.

— Sunt prea beată ca să conduc.

— O să te ducă Nesbit.

— Şi tu, unde vei sta?

— În casa mea şi a soţiei mele, de pe strada Adams.

Încetă să-l mai maseze şi îşi luă halba cu margaritas. Jake se ridică şi se aplecă peste balcon:

— Nesbit! Trezeşte-te! Pleci la Oxford!

35

Carla găsi articolul pe pagina a doua a ziarului de dimineaţă, cu titlul „Un juriu complet alb pentru Hailey”. Citi cu atenţie, uitând să-şi mai bea cafeaua.