— Cine e Lucien?
— Ai să-l cunoşti în curând, o linişti Brigance.
— Secretara ta e scumpă foc, spuse Ellen.
— Eram sigur c-o să-ţi placă. Dacă ajungi s-o cunoşti mai bine, e o păpuşă!
— Şi de cât timp ai nevoie pentru asta?
— Eu unul o ştiu de douăzeci de ani şi încă mai aştept clipa aia, zise Harry Rex.
— Cum merge treaba? întrebă Jake.
— Încet. Sunt zeci de cazuri M’Naghten şi toate foarte lungi. Am terminat jumătate din ele. M-am gândit să lucrez astăzi toată ziua aici, asta dacă nu voi fi atacată de scorpia de la parter.
— Am eu grijă de ea, zise Jake.
Harry Rex se îndreptă spre uşă.
— Îmi pare bine că te-am cunoscut, Row Ark. Ne mai vedem noi pe-aici.
— Mulţumesc, Harry Rex, spuse Jake. Ne vedem miercuri seara.
Parcarea la barul lui Tank Tonk era plină, după lăsarea întunericului, când ajunse Jake acolo. Era prima dată când venea aici şi nu se putea spune că-i făcea plăcere. Localul se afla ascuns pe un drum de ţară, cam la nouă kilometri de Clanton. Parcă departe de clădirea mică şi cenuşie şi se gândi chiar să lase motorul să meargă, ca să poată pleca repede, în cazul în care Tank nu era acolo. Dar renunţă la această idee, mai ales că-şi iubea maşina şi hoţii s-ar fi putut ivi oricând. O încuie şi o verifică atent, de două ori, aproape convins că n-o mai găseşte întreagă la întoarcere.
Muzica de la tonomat se auzea urlând prin fereastra deschisă şi i se păru că desluşeşte zgomotul unei sticle sparte pe masă sau în capul cuiva. Ezită o clipă, apoi îşi zise că, totuşi, era important să intre, aşa că îşi luă inima în dinţi şi deschise uşa.
Patruzeci de perechi de ochi negri se aţintiră asupra bietului băiat alb, în costum, cu cravată, care încerca să pătrundă în universul lor întunecat. Se oprise acolo, neajutorat, căutând din priviri, cu desperare, un prieten. Dar nu era niciunul acolo. Michael Jackson îşi termină cântecul la tonomat şi se lăsă o linişte apăsătoare… Jake stătea aproape de uşă. Dădea din cap şi zâmbea, încercând să pară unul de-ai casei. Dar nimeni nu-i întoarse zâmbetul. Deodată, observă mişcare la bar şi genunchii începură să-i tremure. „Jake! Jake!” strigă cineva, iar lui i se părură cele mai frumoase cuvinte auzite vreodată. Îl văzu pe prietenul lui, Tank, ieşind de după tejghea, scoţându-şi şortul şi îndreptându-se spre el. Îşi strânseră mâinile cu căldură.
— Ce vânt te-aduce pe la noi?
— Vreau să vorbesc ceva cu tine. Poţi veni un pic pân-afară?
— Sigur. Despre ce?
— Treburi de serviciu.
Tank aprinse un bec de la uşa din faţă.
— Fiţi cu toţii atenţi, el e avocatul lui Carl Lee Hailey, Jake Brigance. E prieten bun cu mine. Să-l primim cum se cuvine!
Încăperea mică se umplu de aplauze şi de strigăte entuziaste. Mai mulţi băieţi de la bar veniră să-i strângă mâna lui Jake, iar Tank scoase dintr-un sertar un teanc de cărţi de vizită de-ale avocatului, pe care le oferi tuturor. Lui Brigance îi reveni culoarea în obraji.
Când ieşiră, se sprijiniră de capota Cadillacului galben al lui Tank. Glasul lui Lionel Richie străbătu prin ferestrele deschise şi mulţimea se linişti. Jake dădu prietenului său o copie a listei.
— Uită-te la fiecare nume. Vezi pe câţi îi cunoşti şi mai interesează-te despre ceilalţi.
Tank apropie lista de ochi ca să vadă mai bine. Dinspre firma luminoasă se strecura până la ei o rază.
— Câţi sunt negri?
— Să-mi spui tu câţi sunt. De-aceea ţi-am adus lista. Încercuieşte-i pe toţi negrii. Dacă nu ştii sigur, află cât poţi de repede. Iar dacă recunoşti vreun alb, scrie în dreptul lui ce ştii despre el.
— O fac cu plăcere, dar nu e ilegal, nu-i aşa?
— Nu, dar să nu spui nimănui. Am nevoie de ea miercuri dimineaţă.
— Tu eşti şeful.
Tank primise ultima listă, iar Jake se duse la birou. Era aproape zece. Ethel bătuse mai multe exemplare, iar avocatul le împărţise celor mai buni prieteni, Lucien, Stan Atcavage, Tank, Dell de la Coffee Shop, un avocat din Karaway pe nume Roland Isom şi alţi câţiva. Chiar şi Ozzie primi o listă.
La mai puţin de cinci kilometri de bar, se zărea o căsuţă de ţară, unde Ethel şi Bud Twitty locuiau de aproape patruzeci de ani. Era o casă plăcută care păstra în ea amintirile inimoase de pe vremea când îşi crescuseră copiii, care se stabiliseră acum în nord. Fiul lor handicapat care semăna într-o oarecare măsura cu Lucien locuia, din motive ştiute numai de el, la Miami. Casa era mult mai liniştită acum. Bud nu mai lucra de ani de zile, din 1975, când avusese prima criză. Urmase un infarct şi alte două atacuri serioase. Zilele îi erau numărate şi lui i-ar fi plăcut să moară la el pe verandă, în vreme ce curăţa fasole.
De fapt, chiar cu asta se îndeletnicea luni seara: curăţa fasole şi asculta radioul. Ethel lucra la bucătărie. Deodată, auzi un zgomot. Dădu radioul mai încet. Probabil că nu era decât un câine. Dar zgomotul se repetă. Se ridică şi se îndreptă spre capătul verandei. Atunci, apăru o siluetă uriaşă, îmbrăcată în negru, care îl înşfacă şi-l trase jos. Împreună cu o a doua, îl târî pe bătrân până la scările ce duceau pe verandă. Îl loviră în abdomen şi-i umplură faţa de sânge. Îşi pierdu îndată cunoştinţa. Ethel auzi zgomotul şi ieşi, dar fu şi ea înşfăcată de un al treilea individ, care îi răsuci mâna şi-i încolăci gâtul cu braţul, împiedicând-o astfel să scoată vreun sunet. Fu târâtă pe verandă de unde văzu cum ceilalţi doi îl molestau pe soţul ei. Pe trotuarul din faţă, erau trei siluete îmbrăcate în robe albe lungi, cu glugi ţuguiate şi cu măşti roşii. Apăruseră din întuneric şi urmăreau scena de parcă ar fi fost cei trei magi lângă iesle.
După un minut lung şi chinuitor, bătaia deveni ceva monoton. Unul din şefi dădu ordin să înceteze. Cei trei terorişti în negru dispărură. Apoi, plecară şi cei îmbrăcaţi în alb. Ethel coborî scările în fugă şi se aplecă asupra soţului ei bătut.
Jake părăsi spitalul după miezul nopţii, lăsându-l pe Bud încă în viaţă, dar fără mari speranţe. În afară de oasele rupte, el mai suferise un atac de cord. Ethel făcuse o scenă şi dăduse toată vina pe Jake.
— Mi-ai spus că nu e niciun pericol, scânci ea. Spune-i-o şi soţului meu. Totul s-a întâmplat din cauza ta!
O ascultă cum îl învinuia şi se enervă. Aruncă o privire în camera de aşteptare la rudele şi prietenii celor doi. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui… Da, păreau ei că spun, e numai vina ta.
28
Marţi dimineaţa devreme, Gwen sună la birou şi-i răspunse noua secretară, Ellen Roark. Acţionă interfonul până îl defectă, aşa că urcă scările în fugă şi strigă:
— Jake, te caută soţia domnului Hailey!
