— Dă-mi lista, Jean!
— Uite ce-i, Jake, noi doi am fost totdeauna foarte apropiaţi. Mă gândesc la tine mai mult decât la oricare alt avocat pe care îl cunosc. Când am avut necazuri cu fiul meu, am apelat la tine. Am încredere în tine şi doresc din tot sufletul să câştigi acest caz. Dar nu pot să nesocotesc ordinele judecătorului.
— Cine te-a ajutat să fii aleasă ultima oară, eu sau Buckley?
— Hai, Jake…
— Cine ţi-a salvat fiul de închisoare, eu sau Buckley?
— Te rog!
— Cine a încercat să-ţi bage fiul la puşcărie, eu sau Buckley?
— Nu e frumos ce faci, Jake.
— Cine a luat apărarea soţului tău, când toţi au vrut să-l dea afară din biserică pentru greşeala aceea de contabilitate?
— Nu e vorba de lipsă de loialitate, Jake. Te iubesc şi pe tine şi pe Carla şi pe Hanna, dar nu pot s-o fac.
Jake ieşi ca o furtună, trântind uşa. Jean se aşeză la biroul ei şi îşi şterse lacrimile de pe obraji.
La ora zece dimineaţa, Harry Rex dădu buzna la Jake în birou şi-i întinse lista completă a juriului.
— Nu pune întrebări, zise el.
Lângă fiecare nume, Rex făcuse câte o însemnare de felul: „Nu-l cunosc”. „Fost client de-al meu – urăşte negrii”, sau „Lucrează la fabrica de pantofi; s-ar putea să fie de partea noastră”.
Jake citi fiecare nume pe-ndelete, încercând să facă legătura cu un chip sau cu ceva cunoscut. Nu erau trecute adresele, vârsta sau ocupaţia. Învăţătoarea lui din Karaway. O prietenă de-a mamei lui, de la clubul Garden. Un fost client de-al lui, parcă acuzat de furt din magazin. Numele unei feţe bisericeşti. Un obişnuit de la Coffee Shop. Un fermier de frunte. După nume, majoritatea păreau albi. Erau un Willie Mae Jones, Leroy Washington, Roosevelt Tucker, Bessie Lou Bean şi încă alte câteva nume de negri. Dar, în general, lista avea un aspect foarte palid! Recunoscu cel mult treizeci dintre ei.
— Ce părere ai? întrebă Harry Rex.
— Greu de zis! Majoritatea sunt albi, dar era de aşteptat. De unde ai lista?
— Nu mă-ntreba. Am făcut adnotări la douăzeci şi şase de nume. Mai mult nu ştiu nici eu.
— Eşti un adevărat prieten, Harry Rex.
— Sunt un domn. Eşti gata de proces?
— Încă nu. Dar am găsit o armă secretă.
— Ce?
— Ai s-o cunoşti mai târziu.
— Pe ea?
— Da. Eşti ocupat miercuri seara?
— Nu cred. De ce?
— Bine. Ne întâlnim aici, la ora opt. Va veni şi Lucien. Poate încă vreo două persoane. Vreau să discutăm despre juriu, să facem un portret ideal de grup. Să încercăm să identificăm toţi oamenii de pe listă.
— Se pare c-o să ne distrăm. Ai vreun model de juriu?
— Nu ştiu încă. Cred că răzbunarea le surâde mitocanilor. Arme, violenţă. Numai că omul nostru e negru, aşa că ăştia n-o să-l înghită. A omorât doi de-ai lor.
— Aşa e. Şi, cel mai mult, mă tem de femei. Bineînţeles că nu vor fi de acord cu violul, dar ele pun mai mult preţ pe viaţă. Să zbori creierii cuiva, cu un M-16, li se pare ceva de neconceput. Noi doi putem înţelege, pentru că suntem taţi. Pe noi nu ne deranjează sângele şi violenţa. Noi îl admirăm pentru ce-a făcut. Trebuie să găsim şi câţiva juraţi care să gândească la fel. Nişte tineri taţi, cu oarecare educaţie.
— Interesantă teoria ta. Lucien spunea că e mai bine să ne bazăm pe femei fiindcă sunt mai sentimentale.
— Nu sunt de părerea asta. Cunosc vreo câteva femei care ţi-ar tăia beregata, dacă le-ai trece pe dinainte.
— Unele din clientele tale?
— Da. Una e pe listă. Alege-o şi-i spun eu cum să voteze.
— Vorbeşti serios?
— Da. Va face tot ce-i voi spune.
— Poţi să vii luni la tribunal? Vreau să participi la alegerea juriului şi apoi să mă ajuţi.
— Nu pierd eu ocazia asta!
Jake auzi voci la parter şi duse degetul la gură. Ascultă, apoi zâmbi şi-i făcu semn lui Harry să-l urmeze. Merseră în vârful picioarelor, până la scări, şi se opriră, ca să audă mai bine ce se întâmplă la biroul lui Ethel.
— Sunt absolut sigură că nu lucrezi aici! insistă secretara.
