— Şi zici că felul tău de a înţelege legea e constituţional, nu-i aşa?

— Poate că nu, dar, poate, s-ar mai termina o dată cu ticăloşiile. Jake, mănânci sendvişul ăsta?

Harry Rex desfăcu pacheţelul şi se apucă de mestecat.

— Să te fereşti de prima, de Carlene Malone. E din familia aia, din Lake Village. O ticăloasă albă şi rea.

— M-aş feri aproape de toţi, răspunse Jake mohorât.

— Nu-mi place deloc cum s-a făcut alegerea.

— Tu ce zici, Row Ark? întrebă Jake.

Harry Rex înghiţi repede şi spuse:

— Cred c-ar trebui să-l lăsăm pe Carl Lee în plata Domnului şi să ne liniştim!

Ellen se uită la fişe.

— Putea fi şi mai rău.

Harry Rex se forţă să râdă tare.

— Mai rău de-atât?! Singura situaţie în care ar fi fost mai rău era dacă primii treizeci ar fi purtat robe albe!

— Harry Rex, vrei să taci? izbucni Jake.

— Încerc şi eu să v-ajut. Vrei cartofi prăjiţi?

— Nu. Bagă-i tu pe toţi în gură şi vezi-ţi de mestecat!

— Cred că n-ai dreptate cu femeile astea, zise Ellen. Sunt înclinată să-i dau dreptate lui Lucien. De regulă, femeile au mult suflet. Doar noi suntem victimele violurilor, nu-i aşa?

— Aici, n-am ce zice! făcu Harry Rex.

— Mulţumesc! replică Jake. Care zici c-a fost clienta ta, aia care ar face tot ce-i spui?

Ellen îl luă peste picior:

— Trebuie să fie numărul douăzeci şi nouă. Aia de un metru jumate, care cântăreşte două sute de kilograme!

Harry Rex se şterse la gură cu o foaie de hârtie.

— Ai umor. Numărul şaptezeci şi patru. E prea la urmă, nu te mai gândi la ea.

La ora două, Noose bătu cu ciocănelul în masă şi se făcu linişte.

— Procuratura să-şi spună părerea în legătură cu preselecţia, zise el.

Procurorul districtual se ridică semeţ şi porni spre bară, unde se opri şi se uită la public, apoi la juriu. Observă că desenatorii se puseseră pe treabă şi un moment păru că pozează. Zâmbi şi se prezentă. Spuse că e avocatul poporului, clientul lui fiind statul Mississippi. Era procurorul lor de nouă ani şi le mulţumea locuitorilor din Ford pentru această onoare. Doar ei îl aleseseră. Promise că nu-i va dezamăgi. Da, era neliniştit şi înfricoşat. Acuzase mii de criminali, şi de fiecare dată simţea acelaşi lucru. Da! Îi era teamă şi nu se ruşina să recunoască. Şi asta, pentru că-şi dădea seama de imensa responsabilitate pe care o avea faţă de cei care se bizuiau pe el, de cei care aveau încredere că-i va apăra de criminali. Era înfricoşat pentru că se putea întâmpla să nu fie în stare să reuşească să fie la înălţimea aşteptărilor.

Jake ascultase pălăvrăgeala aceasta de nenumărate ori. O ştia pe de rost: Buckley, băiatul cel bun, reprezentantul statului care lupta, alături de oameni, pentru înfăptuirea dreptăţii, spre liniştea întregii societăţi. Era un orator înnăscut. Când se adresa juriului, vocea îi devenea caldă, ca a unui bunic povestind nepoţilor. Putea, însă, să schimbe rapid registrul, lansându-se într-o tiradă pentru care l-ar fi invidiat orice predicator. Vorbea persuasiv, făcându-i pe juraţi să înţeleagă că numai verdictul „vinovat” mai putea salva societatea de la pieire. În procesele foarte importante, devenea genial. Se exprima liber, captând atenţia tuturor, umilindu-se şi spunând că se consideră prietenul juriului, alături de care avea să lupte pentru aflarea adevărului.

După vreo zece minute, Jake se sătură şi rosti:

— Domnule judecător, mă opun! Domnul Buckley face orice altceva, numai selecţie de juriu, nu. După câte văd, nu pune nicio întrebare.

— Se admite! chelălăi Noose la microfon. Dacă nu aveţi nimic de întrebat, domnule Buckley, atunci luaţi loc.

— Vă rog să mă iertaţi, domnule judecător, zise Buckley supus, prefăcându-se jignit.

Procurorul scoase un carneţel şi se lansă în citirea nenumăratelor lui întrebări. Îl interesa dacă mai fusese vreunul în această situaţie de jurat. Se ridicară câteva mâini. Dacă procesele la care participaseră au fost civile sau penale. Îi întrebă, apoi, cum votaseră şi când, dacă victima fusese om de culoare sau alb, dacă fusese vreunul supus violenţei. Se ridicară două mâini. Când şi unde? Atentatorul îşi primise pedeapsa? Fusese alb sau negru? Jake, Harry Rex şi Ellen nu mai pridideau cu însemnările. Îi întrebă şi dacă vreunul din membrii familiilor lor fusese victima unor criminali. Se ridicară mai multe mâini. Când şi unde? Apoi, dacă cineva dintre rudele apropiate fusese condamnat, sau măcar acuzat. Aveau prieteni în justiţie? Pe cine şi unde?

Interogatoriul dură trei ore, fără oprire. Buckley era un maestru în materie. Pusese nişte întrebări la care Jake nici nu se gândise vreodată. Şi, practic, nu mai era nimic de adăugat. Abordă cu delicateţe chestiunile personale, ca apoi să arunce câte o glumă, înveselind audienţa, spulberând tensiunile. Îi avea pe toţi la degetul mic. La ora cinci, când Noose îl opri, era în plină desfăşurare. Ar fi putut continua până dimineaţa.

Judecătorul suspendă şedinţa până a doua zi, la ora nouă. Jake stătu câteva momente de vorbă cu clientul său, în vreme ce mulţimea ieşea din sală. Ozzie aştepta alături, cu cătuşele. După ce discuţia cu avocatul se termină, Carl Lee îngenunche în faţa familiei lui şi-i îmbrăţişă pe toţi. Le spuse că se vor vedea mâine din nou. Ozzie îl conduse jos, unde îl aştepta o grămadă de poliţişti.

34

În Ziua a Doua, soarele apăru iute la orizont şi, în câteva secunde, arşiţa spulberă toată rouă de pe gazonul din faţa tribunalului. Se ridică o ceaţă deasă şi lipicioasă, învăluind picioarele soldaţilor, care se plimbau cu nonşalanţă pe trotuarele din centrul oraşului Clanton. Se mai adăposteau de arşiţă pe sub câte un arbore sau în câte un magazin. În vremea aceasta, se pregăti şi micul dejun, pe care soldaţii îl luară în pavilioanele improvizate. Uniformele decolorate li se lipiseră de trupuri, într-atât erau de transpiraţi.

Predicatorii negri îşi conduseră oamenii la locul lor, unde îşi ridicară tabăra. Aduseseră cu ei scaune pliante, răcitoare pentru apă şi măsuţe pentru jocuri de cărţi. Pancartele albe pe care scria „Eliberaţi-l pe Carl Lee” fură înfipte în pământ, ca un gard. Agee făcuse afişe alb-negru, cu chipul lui Carl Lee înconjurat de culorile roşu, alb, albastru. Ştiau cum să acţioneze: abil şi profesional.

Membrii Klan-ului se duseră şi ei, ascultători, la locurile lor. Aveau pancarte albe pe care scriseseră cu litere mari, roşii: „Executaţi-l pe Carl Lee”. Le agitau în faţa negrilor şi ambele grupuri începură să strige unul la altul. Soldaţii formară imediat cordoane până pe trotuar, fără să se crispeze, liniştiţi, sub valul de obscenităţi care trecea pe deasupra capetelor lor.

Era Ziua a Doua, ora opt dimineaţa.

Reporterii alergau buimaci de colo-colo, în căutarea senzaţionalului. În momentul în care auziră strigătele celor două grupuri se repeziră în faţa tribunalului. Ozzie şi colonelul se agitau, dând ordine prin radio.

La ora nouă, judecătorul Noose salută pe toată lumea din sală. Buckley informă că nu mai are de pus nicio întrebare.

Avocatul Brigance îşi simţea stomacul fierbând. Se ridică tremurând şi se îndreptă spre bară, urmărit de ochii nerăbdători ai celor nouăzeci şi patru de candidaţi la juriu. Mulţimea îl privea intens pe tânărul acesta bun de gură, care se lăudase că nu pierduse până acum niciun proces de omor. Reuşi să pară relaxat şi încrezător. Vocea îi era puternică, dar caldă. Se exprima elevat, totuşi pe înţelesul tuturor. Se mai prezentă o dată, apoi făcu acelaşi lucru cu Carl Lee şi cu familia acestuia, lăsând-o la urmă pe Tonya. Aprecie plin de respect dovada profesionalităţii procurorului în ceea ce priveşte întrebările puse juriului, în ziua precedentă. Mărturisi că nu mai avea multe de întrebat el însuşi, într-atât fusese de exhaustiv colegul său. Se uită în agendă şi rosti:

— Doamnelor şi domnilor, există cineva printre dumneavoastră care să aibă ceva împotriva apărării pe baza iresponsabilităţii inculpatului?

Se auzi o rumoare scurtă, dar nu se ridică nicio mână. Îi prinsese nepregătiţi şi le sădi în minte această idee a iresponsabilităţii.

— Dacă reuşim să demonstrăm că domnul Hailey nu a fost responsabil în momentul când a tras asupra lui Billy Ray Cobb şi a lui Pete Willard, ar fi cineva dintre dumneavoastră care să nu fie de acord cu verdictul „nevinovat”?

Întrebarea era, intenţionat, greu de urmărit. Nici acum nu se ridică nicio mână. Câţiva ar fi vrut să reacţioneze, dar nu ştiau cum.

Jake îi urmări cu atenţie, ştiind că majoritatea erau încurcaţi. Dar îşi dădea seama că în acest moment se gândeau cu toţii la ceea ce le spusese el, în legătură cu iresponsabilitatea clientului său. De fapt, asta şi urmărise.

— Vă mulţumesc, zise el, mai fermecător ca oricând. Nu mai am nimic de întrebat, domnule judecător.

Buckley nu ştia ce să creadă. Se uita la judecătorul care era la fel de uluit.

— Asta-i tot? întrebă Noose, nevenindu-i să creadă. Chiar nu mai aveţi nimic de spus, domnule Brigance?