— După ce răsare soarele, începem procesul. La ora nouă, Noose va rosti câteva cuvinte în faţa candidaţilor la juriu şi apoi se face alegerea.

— Cât durează? întrebă Ellen.

— Două sau trei zile. Aici, în Mississippi, avem dreptul să stăm de vorbă cu fiecare candidat, între patru ochi. Asta durează.

— Eu ce fac, unde stau?

— Da’ ştiu că are experienţă! exclamă Harry Rex. Ştie unde-i tribunalul?

— Nu vei sta la masa de consiliu, lângă mine şi Carl Lee.

— Înţeleg, zise ea ştergându-se la gură. Tu şi acuzatul veţi sta singuri, înconjuraţi de forţele răului, înfruntând moartea.

— Cam aşa.

— Şi tata face-aşa, uneori.

— Mă bucur că eşti de acord. Tu vei sta în spatele meu, lângă bară. Am să-l rog pe Noose să-ţi permită să asişti la discuţiile secrete.

— Dar eu? întrebă Harry Rex.

— Noose nu te place deloc, Harry Rex. Ar face o criză dacă i-aş cere să-ţi dea voie la discuţii. Cel mai bine ar fi să ne prefacem că nu ne cunoaştem.

— Mulţumesc!

— Dar vom fi încântaţi dacă vei fi de faţă, adăugă Ellen.

— Chiar aşa!

— Şi ne face plăcere să mai bem împreună, continuă ea.

— Ca să vă fac rost de tequila.

— În biroul acesta nu se mai bea alcool, decise Jake.

— Până la pauza de prânz, adăugă Harry Rex.

— Aş dori să stai în spatele funcţionarului meu juridic, să afli tot ce se poate despre juriu. Încearcă să-i identifici, după fişe. Vor fi, probabil, vreo sută douăzeci.

— Fie cum vrei tu.

Ivirea zorilor fu momentul în care soldaţii îşi începură activitatea. Baricadele se ridicară la loc, şi străzile fură blocate. Militarii erau încruntaţi şi atenţi la orice automobil care sosea, aşteptând duşmanul. Lucrurile se precipitară puţin pe la şapte şi jumătate, când sosiră şacalii presei, în dubele lor colorate. Soldaţii îi înconjurară şi le spuseră că nu aveau voie să parcheze maşinile lângă tribunal, în timpul procesului. Şacalii dispărură pe străzile lăturalnice şi, după câteva minute, apărură pe jos cu aparatele de filmat şi cu microfoanele în mâini. Câţiva se aşezară la intrarea în tribunal, alţii, la uşa din spate. Un grup vru să urce în rotonda de la etajul al doilea. Murphy, omul de serviciu care fusese martor la evenimentele sângeroase, le explică, aşa cum putu, că tribunalul se deschide numai la ora opt. Se formă imediat o coadă.

Autobuzele bisericilor parcară în apropiere şi oamenii fură conduşi încet pe strada Jackson de reverenzii lor. Purtau pancarte cu „Eliberaţi-l pe Carl Lee” şi cântau. Pe măsură ce se apropiau de scuar, zgomotul creştea şi aparatele de transmisie intrară în funcţiune. Ozzie vorbi ceva cu colonelul şi soldaţii se relaxară. Participanţii la marş fură conduşi de Ozzie într-un loc din părculeţ şi acolo începură să mişune nerăbdători, sub privirile vigilente ale Gărzii Naţionale.

La ora opt, aduseră un detector de metale şi îl puseră la intrarea în tribunal. Trei poliţişti înarmaţi până-n dinţi începură să controleze lumea, care se năpusti apoi în rotondă şi în alte locuri din clădire. Prather dirija „circulaţia” în sala de proces, aşezându-i pe fiecare, şi păstrând locurile pentru juriu libere. Familia va sta în faţă. În rândul doi se aşezară desenatorii.

Klan-ul se simţi obligat să apară în plină lumină a zilei, mai ales pentru a-i impresiona pe viitorii juraţi. Vreo douăzeci de indivizi, îmbrăcaţi în robe albe, străbăteau încet strada Washington. Fură somaţi imediat de soldaţi. Colonelului burtos îi fu dat pentru prima oară în viaţă să se afle în faţa unui membru al Ku Klux Klan-ului îmbrăcat în robă, cu glugă, şi cu vreo două palme mai înalt decât el. Vru să reacţioneze dur, dar observă camerele de luat vederi şi se intimidă. Rosti ceva ininteligibil chiar şi pentru el însuşi. Ozzie îi sări în ajutor.

— Bună dimineaţa, băieţi! le spuse el rece. Vreau să înţelegeţi că suntem mai numeroşi şi că v-am avertizat să nu faceţi vreo prostie. Pe de altă parte, ştim că nu putem să vă împiedicăm să staţi aici.

— Aşa e, zise conducătorul lor.

— Dacă mă urmaţi şi faceţi ce vă spun, n-o să aveţi necazuri.

Se luară după Ozzie şi după colonel, într-un loc de pe pajiştea din faţa tribunalului, unde li se spuse că acela era fieful lor, pe timpul procesului. Dacă stăteau acolo, liniştiţi, colonelul le promise că trupele nu vor avea treabă cu ei. Fură cu toţii de acord.

Aşa cum era de aşteptat, apariţia robelor albe îi stârni pe negri. Aceştia începură să strige: „Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee!” Membrii Klan-ului îşi încleştară pumnii şi strigară la rândul lor: „Executaţi-l pe Carl Lee! Executaţi-l pe Carl Lee!”

La comandă, două şiruri de soldaţi se aliniară între cele două tabere. Alţii se aşezară pe trotuare, încercuindu-i.

Începură să sosească juraţii, care se strecurau cu pas iute printre soldaţi. Ţineau citaţiile strâns în mâini şi ascultau strigătele celor două grupuri, nevenindu-le să-şi creadă urechilor.

Onorabilul Rufus Buckley sosi în Clanton şi-i informă pe soldaţi cine era el şi ce-avea de făcut, pretinzând să-şi parcheze maşina pe locul rezervat procuraturii. Reprezentanţii presei începură să se agite. Trebuia să fie o persoană importantă, dacă i se permisese să-şi parcheze maşina acolo. Buckley întârzie puţin în Cadillacul său bine întreţinut, ca să poată fi ajuns de reporteri. Coborî şi fu imediat înconjurat de aceştia. Porni agale spre tribunal, zâmbind întruna. Tirul întrebărilor se revărsa asupra lui, iar Buckley încălcă regulamentul de cel puţin opt ori, adăugând, după fiecare răspuns, că nu are voie să dezvăluie nimic din ceea ce tocmai dezvăluise. La doi paşi în urmă, Musgrove purta servieta marelui om.

Jake se plimba agitat prin birou. Uşa era încuiată. La parter, Ellen lucra la o informare. Harry Rex era la Coffee Shop, luându-şi din nou micul dejun şi stând la taclale.

Brigance se mai uită o dată la fişele împrăştiate pe birou. Se săturase de ele. Se apropie de uşile balconului. Strigătele pătrundeau pe fereastră asurzitor. Se întoarse la birou şi mai citi o dată comentariile asupra juriului. Fu puţin dezamăgit.

Se întinse pe canapea, închise ochii şi se gândi la o mie de alte lucruri pe care i-ar fi plăcut să le facă. De cele mai multe ori simţea că-şi iubeşte munca, dar erau momente, ca acum, când şi-ar fi dorit să fie agent de bursă sau de asigurări. Chiar şi jurisconsult. Cu siguranţă, tipii ăia nu făceau diaree şi nu vomau din cauza serviciului lor.

Lucien îi spusese că frica aceasta era bună, era un aliat. Orice avocat trăia astfel de momente în faţa unui nou juriu. Totul e să nu arate că se teme. Juraţilor nu le păsa nici de avocaţii care vorbesc repede şi elocvent, nici de cei caraghioşi sau eleganţi. Lucien îl convinsese că adevărul îi impresiona cel mai mult, indiferent de înfăţişarea avocatului. Va fi singur în faţa Curţii, dar şi juraţii se vor simţi la fel.

Lucien îi spusese să-şi facă din frică un prieten, pentru că, oricum, nu scapă de ea şi n-avea niciun rost să şi-o stârnească împotrivă.

Simţi nevoia să se ducă la toaletă din nou.

— Cum te simţi, şefule? întrebă Ellen, când acesta intră în biroul ei.

— Gata de atac. Plecăm în câteva minute.

— Te-aşteaptă câţiva reporteri afară. Le-am spus că ai renunţat la caz şi că ai părăsit oraşul.

— În momentul acesta, nici nu mi-aş dori altceva.

— Ai auzit de Wendall Solomon?

— Nu prea.

— Lucrează la Fundaţia de Protecţie a Prizonierilor din Sud. Am ucenicit vara trecută pe lângă el. A avut mai mult de o sută de procese, peste tot, în sud. De fiecare dată se frământă atât de mult, încât nu mai poate nici mânca, nici dormi. Doctorul lui îi dă sedative şi, cu toate astea, e foarte iritabil înainte de proces. Nimeni nu îndrăzneşte să stea de vorbă cu el. Şi asta după ce a avut peste o sută de cazuri de omor.

— Tatăl tău cum reacţionează?

— Bea două-trei pahare de Martini şi ia un calmant. Apoi se culcă pe birou, după ce a stins toate luminile şi a încuiat uşa. Stă aşa, chiar până în clipa în care trebuie să intre în sală. E cu nervii încordaţi şi deprimat. Într-un fel, e normal.

— Înseamnă că ştii despre ce e vorba.

— Chiar foarte bine!