— Ce notă i-ai dat?

— Cred că şase.

— Foarte bine. Miliard Sills.

— Are o livadă de măslini pe lângă Mays. Aproximativ şaizeci de ani. Cu mulţi ani în urmă nepotul ei a fost împuşcat în cap, de doi negri, într-un jaf, la Little Rock. Urăşte oamenii de culoare. N-o să fie în juriu.

— Nota?

— Mi se pare că zero.

— Clay Bailey.

— Vârsta, în jur de treizeci. Şase copii. Penticostal devotat. Lucrează la fabrica de mobilă din vestul oraşului.

— I-ai dat zece.

— Da. Sunt sigur c-a citit în Biblie despre „dinte pentru dinte”. În plus, mi se pare că din cei şase copii, două sunt fete.

— Ai memorat toate fişele?

Jake aprobă şi luă o gură de margaritas.

— Am simţământul că-i cunosc de ani de zile.

— Pe câţi îi ştii personal?

— Pe foarte puţini. Dar m-am informat asupra tuturor, mai bine decât Buckley.

— Sunt impresionată.

— Ce spui? Te-a impresionat capacitatea mea intelectuală?!

— Printre altele…

— Mă simt onorat. Am reuşit să uluiesc un geniu în drept penal. Pe fiica lui Sheldon Roark! O summa cum laude în carne şi oase! Stai să-i spun şi lui Harry Rex.

— Unde-i elefănţelul? Mi-e dor de el. E un drăguţ.

— Du-te şi cheamă-l. Spune-i să vină la petrecerea noastră de pe terasă şi să privească spectacolul trupelor pregătite pentru bătălia cea mare.

Se întinse să ia telefonul.

— Pe Lucien nu-l chemăm?

— Nu! M-am săturat de el!

Harry Rex aduse nişte tequila, găsită undeva, în fundul barului său. Se certă violent cu Ellen asupra reţetei de preparare a cocteilului margaritas. Jake fu de partea funcţionarei lui.

Se aşezară pe balcon discutând numele de pe listă, bând zeama aceea picantă, strigând la soldaţi şi lălăind tot felul de cântece deocheate. La miezul nopţii, Nesbit o duse pe Ellen la Lucien, iar Harry Rex plecă acasă pe jos. Jake se culcă pe canapea.

33

Luni, 22 iulie. Nu mult după ultimul pahar cu margaritas, Jake sări din aşternut şi se uită la ceas. Dormise vreo trei ore. Stomacul îi ghiorăia îngrozitor şi simţi o durere violentă în abdomen. Nu era momentul să se gândească la mahmureală.

Nesbit dormea la volan ca un copilaş. Jake îl trezi şi se aruncă pe locul din spate. Le făcu un semn santinelelor care se uitau la el de peste drum. Nesbit îl duse acasă şi-l aşteptă pe alee, aşa cum îi ordonase. Avocatul făcu un duş şi se bărbieri repede. Apoi alese un costum sobru de lână, o cămaşă albă şi o cravată de mătase, potrivită. Pantalonii îi veneau perfect. Avea aerul unui dandy, mai degrabă decât al unui luptător.

Dădu drumul câinelui, apoi intră din nou în maşină.

— Ai găsit totul bine? întrebă Nesbit, ştergându-şi bărbia de salivă.

— Nici urmă de dinamită, dacă la asta te referi.

Nesbit râse ca de o glumă bună, aşa cum făcea, de altfel, în orice situaţie, enervându-şi conlocutorii. Intrară în scuar şi Jake coborî în faţa biroului său. Nu trecuseră decât treizeci de minute de când plecase de acolo. Aprinse luminile şi îşi făcu o cafea. Luă patru aspirine şi bău un pahar mare cu suc de grepfrut. Ochii îi ardeau, capul îl durea de oboseală. Aşternu filele dosarului lui Carl Lee Hailey pe masa din sala de şedinţe. Fuseseră puse în ordine de Ellen, dar el voia să ştie exact unde putea găsi orice document, în câteva secunde. Zâmbi mulţumit de talentul organizatoric al fetei. Aranjase dosarul pe puncte şi subpuncte. Într-un carneţel erau toate datele despre doctorul Bass, precum şi planul mărturiei lui. Făcuse însemnări în legătură cu posibilele obiecţiuni ale lui Buckley şi găsise argumente legale contra acestora. Jake fu mândru de pregătirile acestea în vederea procesului, dar se şi simţi umilit să le primească de la un student în anul trei.

Îşi puse dosarul în servieta lui neagră, de piele, cu iniţiale aurite. Se aşeză pe toaletă şi mai trecu o dată în revistă fişele juriului. Le ştia pe toate. Totul era pregătit.

Pe la ora cinci, bătu la uşă Harry Rex. În întunericul de afară, părea un spărgător.

— Ce-i cu tine la ora asta? îl întrebă Jake.

— N-am putut dormi. Sunt cam neliniştit, zise el, scoţând o pungă unsuroasă. Astea-s de la Dell. Tot felul de bunătăţi calde. E îngrijorată.

— Mulţumesc, Harry Rex, dar nu mi-e foame.

— Eşti neliniştit?

— Ca o curvă în biserică.

— Arăţi cam răvăşit.

— Mulţumesc.

— Totuşi, ai un costum frumos.

— Mi l-a cumpărat Carla.

Harry Rex băgă mâna în pungă şi scoase nişte pateuri. Apoi îşi turnă cafea. Jake stătea în faţa lui şi răsfoia documentaţia despre cazurile M’Naghten.

— Ea a scris toate astea? întrebă Harry Rex cu gura plină.

— Da. E o prezentare a tuturor cazurilor de iresponsabilitate din Mississippi, pe şaptezeci şi cinci de pagini. A făcut-o în trei zile.

— Cred că e foarte inteligentă.

— Aşa e. Şi, pe lângă asta, are şi uşurinţă la scris. La teorie, e excelentă. Are probleme cu practica.

— Ce ştii despre ea?