Jake dădu din cap.

— Mai degrabă pe nisipuri mişcătoare.

— Şi ce-ai de gând să faci? întrebă primarul.

Ozzie îşi schimbă punga cu gheaţă, masându-şi ceafa uşor.

— Vreau din tot sufletul să prevenim o nouă încăierare. Spitalul nostru e prea mic ca să ne permitem aşa ceva. Trebuie să luăm nişte măsuri. Negrii sunt mânioşi şi iritabili şi nu le trebuie decât foarte puţin să ia foc. Unii abia aşteaptă un prilej ca să-nceapă să tragă. Şi robele acelea albe sunt nişte ţinte excelente. Am simţământul că Klan-ul va face o neghiobie, cum ar fi să încerce să omoare pe cineva. Şi vor fi implicaţi membri de-ai lor din toată ţara. Cel puţin aşa mi-a spus informatorul meu.

Şeriful îşi mişcă încet capul şi schimbă iar punga cu gheaţă.

— Domnule primar, nu-mi place că trebuie să procedăm aşa, dar cred că ar fi bine să-l sunaţi pe guvernator, să trimită aici Garda Naţională. Ştiu că e o măsură drastică, însă nu vreau să văd pe nimeni omorât.

— Garda Naţională! repetă primarul, nevenindu-i să creadă.

— Exact.

— Şi să ocupe oraşul?

— Da. Pentru protecţia cetăţenilor.

— Să patruleze pe străzi?

— Da. Cu arme şi cu toată dotarea.

— Doamne, asta-i chiar o măsură drastică. Nu cumva exagerezi?

— Deloc. E clar că n-am destui oameni ca să fac faţă. N-am fost în stare să oprim o încăierare petrecută sub nasul nostru. Klan-ul aprinde cruci în tot ţinutul, iar noi nu-i putem opri. Ce se va-ntâmpla dacă şi negrii vor organiza ceva? N-am destui oameni, domnule primar. Trebuie să fim ajutaţi.

Jake fu de părere că era o idee excelentă. Cum s-ar mai putea alege un juriu imparţial şi neinfluenţabil, cu Garda Naţională în jurul tribunalului? Îşi imagină juraţii trecând, luni, printre soldaţii înarmaţi, în jeep-uri sau chiar în tancuri. Cum să mai fi imparţial într-o astfel de situaţie? Cum să mai insiste Noose ca procesul să aibă loc în Clanton? Cum să se opună Curtea Supremă la mutarea procesului, mai ales că există posibilitatea unei condamnări? Clar, ideea era excelentă.

— Ce părere ai, Jake? întrebă primarul, cerându-i ajutorul.

— Cred că n-avem de ales, domnule primar. Nu mai rezistăm la încă o încăierare. V-ar putea afecta şi din punct de vedere politic.

— Nu-mi pasă mie de politică! replică primarul nervos, convins fiind că Ozzie şi Jake ştiau foarte bine adevărul.

Primarul fusese reales ultima oară la diferenţă de mai puţin de cincizeci de voturi şi nu-şi permitea să facă nicio mişcare, fără să se gândească foarte bine înainte. Ozzie observă rânjetul fugar al lui Jake, în vreme ce primarul se frământa la gândul că orăşelul lui va fi invadat de soldaţi.

Sâmbătă, după căderea întunericului, Ozzie şi Hastings îl conduseră pe Carl Lee, prin uşa din spate a închisorii, la maşina poliţiei. Râdeau şi vorbeau tare, îndreptându-se spre Craft Road. Curtea din faţa casei lui Hailey era plină de maşini, aşa că fură nevoiţi să parcheze în drum. Carl Lee intră ca un om liber şi fu, îndată, îmbrăţişat de prieteni, de rude şi de copiii lui. Nu-i anunţase nimeni că va veni. Îi strânse pe toţi patru în braţe cu disperare, de parcă era pentru ultima oară. Mulţimea îi privea în tăcere. Bărbatul uriaş îngenunchease şi îşi înfundase faţa în trupurile firave ale copiilor, care plângeau. Din ochii tuturor curgeau lacrimi.

Bucătăria era plină de bunătăţi şi oaspetele de onoare fu aşezat în capul mesei, înconjurat de familie. Reverendul Agee spuse o rugăciune de mulţumire, de speranţă şi de bun venit. Ozzie şi Hastings îşi umplură farfuriile şi ieşiră pe terasă, unde începură să discute, apărându-se de ţânţari, strategia pe care aveau s-o urmeze în timpul procesului. Şeriful se temea de momentele în care Carl Lee va fi transportat de la închisoare la tribunal şi înapoi. Acuzatul însuşi demonstrase că atunci era posibil orice.

După masă, mulţimea năvăli în grădina din faţă. Copiii se jucau, iar adulţii rămaseră pe terasă, în jurul lui Carl Lee. Era eroul lor şi se mândreau că-l cunosc personal. În ochii acestor oameni, el se afla la închisoare dintr-un singur motiv. Sigur, îi omorâse pe cei doi tineri, dar nu asta era problema. Dacă ar fi fost alb, cu siguranţă că ar fi primit şi-un premiu pentru ceea ce făcuse. L-ar fi acuzat doar cu jumătate de gură, dar cu un juriu alb, totul ar fi fost o joacă. Deci, Carl Lee fusese acuzat, după părerea lor, numai pentru că era negru. Credeau cu putere în asta. Îl ascultară cu atenţie când le vorbi despre proces. Le spuse că avea nevoie de rugăciunile şi de suportul lor moral, aşa că dorea să-i vadă pe toţi în sală, alături de familia lui.

Statură în atmosfera aceea umedă ore-ntregi, în jurul lui Gwen şi al lui Carl Lee. La plecare, îi îmbrăţişară şi le promiseră că vor fi luni la tribunal. În sinea lor, însă, se întrebau dacă-l vor mai vedea vreodată acolo, pe terasă.

Pe la miezul nopţii, Ozzie le spuse că era timpul să plece. Carl Lee o îmbrăţişă pe Gwen şi pe copii, apoi intră în maşină.

Bud Twitty muri în noaptea aceea. Dispecerul îl sună pe Nesbit, care îl anunţă pe Jake. Acesta îşi notă în agendă, ca să nu uite să trimită fiori.

32

Duminică. Cu o zi înainte de proces. Jake se sculă de la ora cinci, cu un nod în gât şi cu dureri de cap, pe care le atribui evenimentelor ce aveau să înceapă a doua zi. De fapt, sâmbătă seara stătuse cu Ellen la Lucien pe terasă, până târziu. Fata se hotărâse să doarmă acolo, pe canapea, aşa că Jake se culcă la el, la birou. După ce se întinse, auzise voci în stradă. Se sculase şi se duse bâjbâind pe balcon. Rămăsese cu gura căscată de uimire, când văzu scena ce se derula în jurul tribunalului. Începuse războiul! Străzile erau pline de camioane şi jeep-uri cu soldaţi care coborau în fugă, dându-şi silinţa să pară cât mai bine organizaţi şi milităroşi. Se auzeau comenzi prin radio şi superiorii ţipau la oamenii lor să se grăbească. În părculeţul din faţa tribunalului se organiză un post de comandă, chiar lângă pavilionul de vară. Trei plutoane de soldaţi întindeau funii şi băteau pari în pământ cu nişte ciocane enorme, ridicându-şi corturile. Peste tot, în scuar, fură ridicate baricade, iar santinelele îşi ocupară posturile. Fumau şi stăteau sprijiniţi de stâlpii de iluminat.

Nesbit, aşezat pe capota maşinii, îi privea cum fortificau oraşul Clanton. Intrase în vorbă cu vreo doi gardieni. Jake făcu o cafea şi i-o duse jos. Acum era în siguranţă, aşa că Nesbit se putea duce acasă să se odihnească până seara. Jake se întoarse pe balcon şi se uită la militari, până în zori. După ce coborâră toţi, camioanele plecară în nordul oraşului, într-un loc special amenajat pentru Garda Naţională. Estimă numărul lor cam la două sute. Se învârteau prin scuar în grupuri mici, aşteptând să se lumineze şi să apară ceva interesant.

Noose era furios. Cum îndrăzniseră să cheme Garda Naţională, fără să-l consulte? Era procesul lui. De fapt, primarul se gândise la asta, dar Jake îi explicase că era de datoria lui să ferească oraşul de necazuri, nu a judecătorului. Ozzie fusese de aceeaşi părere, aşa că nu-l anunţaseră pe Noose.

Şeriful veni împreună cu Moss Junior Tatum şi făcură cunoştinţă cu colonelul, în chioşcul de vară. Se plimbară în jurul scuarului, inspectând trupele şi pavilioanele. Ozzie indică unele puncte şi colonelul păru să fie de acord cu ceea ce voia el. Moss descuie tribunalul pentru ca soldaţii să aibă acces la toalete şi la apa de băut. Şacalii presei aflară de existenţa trupelor abia după ora nouă. Începu o goană nebună, camerele de luat vederi şi microfoanele înregistrau orice cuvânt rostit de câte un sergent sau un caporal.

— Cum vă numiţi, domnule?

— Sergent Drumwright.

— De unde sunteţi?

— Booneville.

— Unde vine asta?

— Cam la o sută cincizeci de kilometri de aici.

— De ce-aţi venit?

— Am fost chemaţi de guvernator.

— De ce v-a chemat?

— Ca să ţinem lucrurile sub control.

— Vă aşteptaţi la necazuri?

— Nu.

— Cât veţi sta aici?

— Nu ştiu.

— Cine ştie?

— Bănuiesc că guvernatorul.

Cam aşa se discuta în scuar.

Vestea despre invazie se răspândi rapid în dimineaţa aceea liniştită de duminică, aşa că, după ce ieşiră de la biserică, locuitorii oraşului se duseră cu toţii spre scuar să se convingă cu propriii lor ochi că armata împresurase tribunalul. Santinelele mutară baricadele, lăsând să pătrundă mulţimea. Oamenii se învârteau încolo şi-ncoace, uitându-se la soldaţii aceia adevăraţi, înarmaţi, şi la jeep-urile lor. Jake stătea în balcon bând cafea şi trecând în revistă fişele juriului.

O sună apoi pe Carla şi-i povesti cum fusese desfăşurată Garda Naţională. El era bine, sănătos. De fapt, nu se simţise niciodată mai în siguranţă ca acum. Sute de soldaţi înarmaţi îl păzeau. Da, mai avea şi garda de corp. Da, şi casa era la locul ei. Pentru că nu se anunţase nimic oficial, nu-i spuse de moartea lui Bud Twitty. Poate că ea n-avea s-audă despre asta şi era mai bine aşa. Se duceau la pescuit cu barca tatălui ei, iar Hanna ar fi vrut să fie şi el acolo. Îşi luă rămas-bun, dorindu-şi mai mult ca oricând să le aibă alături.