— Vorbiţi de parcă v-aţi fi decis deja, domnule judecător.
— Aşa e. Nu vom schimba instanţa. Procesul va avea loc, aici, în Clanton. Nu prea-mi convine, dar n-am niciun motiv să-l mut. Pe lângă asta, îmi place la Clanton. E aproape de casă şi sala de tribunal are aer condiţionat.
Noose luă un dosar, din care scoase un plic.
— Jake, acesta este un ordin, cu data de astăzi, prin care se respinge cererea ta de a schimba instanţa. I-am trimis o copie şi lui Buckley, iar aici am una pentru tine. Originalul e în plic şi ţi-aş rămâne recunoscător dacă l-ai duce funcţionarilor de la tribunal, pentru a-l pune la dosar.
— Cu plăcere.
— Cred că fac ceea ce trebuie. Să ştii că m-am gândit foarte serios asupra acestui lucru.
— E o problemă delicată, încercă Jake să-şi arate simpatia.
Noose chemă servitoarea şi-i comandă gin cu apă tonică.
Insistă să-i arate lui Jake grădina cu trandafiri, aşa că petrecură o oră admirând florile. Jake se gândea la Carla şi la Hanna, la casa lui, la dinamită, dar din politeţe se prefăcu interesat de tot ceea ce-i arăta Ichbod.
Vineri după-amiaza, Jake îşi amintea totdeauna de studenţie, când se întâlnea cu colegii, fie că intrau în câte un bar, petrecând ore întregi în discuţii la o bere, fie că plecau pe ţărmul lacului Sardis, când era timp frumos, unde puteau admira trupurile bronzate ale studentelor din clubul feminin universitar. Fetele nu-i băgau în seamă pe studenţii beţi de la drept şi se ungeau cu tot felul de uleiuri, ca să-şi protejeze pielea. Îi era dor de zilele acelea fără griji. Ura Facultatea de drept – orice student normal avea aceleaşi simţăminte – dar se gândea cu nostalgie la timpurile bune şi frumoase de atunci. Îi era dor mai ales de după-amiezele de vineri şi de stilul de viaţă lipsit de griji, deşi stresul era de nesuportat, mai ales în anul întâi, când profesorii erau mai severi decât trebuia. Îi era dor de zilele când n-avea un ban în buzunar, pentru că, oricum, nu-i păsa, iar colegii lui erau în aceeaşi situaţie. Acum, când avea un venit, îşi făcea mereu griji ba cu ipotecile, ba cu taxele, visând, ca tot americanul, să prospere. Nu să se îmbogăţească, doar s-o ducă bine. Îi era dor de Volkswagen-ul lui broască, pentru că fusese primul său automobil nou, primit în dar, la terminarea liceului, şi, spre deosebire de Saab-ul pe care îl avea acum, fusese achitat în întregime. Îi era dor de burlăcie, deşi avea un mariaj fericit, şi de berea la halbă, la cutie sau la sticlă, pentru că obişnuia s-o bea cu prietenii. Nu prea se îmbătase în studenţie, dar îşi amintea de câteva ocazii amuzante, când întrecuse măsura.
Apoi apăruse Carla. O cunoscuse la începutul ultimului semestru de studenţie şi se căsătoriseră în şase luni. Era foarte frumoasă şi asta îi atrăsese atenţia. La început, fusese foarte liniştită şi cam snoabă, ca majoritatea membrelor clubului feminin din universitate. Dar descoperi curând că era caldă şi sensibilă, fără prea multă încredere în sine. Nu înţelesese niciodată cum o frumuseţe ca ea putea fi atât de lipsită de siguranţă. Studia artele liberale şi nu intenţiona să lucreze decât câţiva ani, după terminarea facultăţii. Familia ei avea bani, iar mama sa nu lucrase niciodată. Pe Jake îl încântaseră atât banii familiei, cât şi faptul că fata nu avea ambiţii în legătură cu realizarea ei profesională. Îşi dorea o soţie care să stea acasă, să se îngrijească pe ea şi să-şi crească liniştită copiii, fără să-şi dea aere. Fusese dragoste la prima vedere.
Dar ea nu accepta băutura. Când fusese copil, tatăl ei obişnuia să bea cam mult şi păstra amintiri dureroase în această privinţă. Aşa că Jake se lăsă de băutură în ultimul semestru şi slăbi vreo şapte kilograme. Arăta grozav şi se simţea la fel, îndrăgostit fiind până peste urechi. Dar îi era dor de câte o bere.
După ce ieşeai din Chester, la câteva mile era un magazin cu semnul Coors în vitrină. Fusese berea lui preferată în studenţie, deşi nu se prea găsea, pe vremea aceea. La Ole Miss era o delicatesă şi comerţul cu bere Coors la sticlă aducea un profit considerabil în campusul universitar. Acum, însă, că o găseai pe toate cărările, lumea prefera să bea Budweiser.
Era vineri şi era cald. Carla se afla la nouă sute de mile depărtare. N-avea niciun chef să se ducă la birou. Treburile mai puteau aştepta şi până a doua zi. Un ticălos încercase să-i omoare familia şi să şteargă din Registrul de monumente istorice casa care-i aparţinea. Procesul carierei lui avea să aibă loc peste vreo zece zile. El nu era complet pregătit şi simţea cum devine din ce în ce mai stresat. Pierduse cea mai importantă moţiune de dinainte de proces. Şi-i era sete. Jake opri şi cumpără o jumătate de duzină de cutii cu bere.
Străbătu cele şaizeci de mile dintre Chester şi Clanton, în două ore. Nu se grăbi; admiră peisajul şi termină toată berea. Se oprise de două ori, ca să se uşureze şi mai cumpără nişte Coors. Se simţea nemaipomenit. În starea în care se afla, nu putea să meargă decât într-un singur loc. Bineînţeles, nu acasă, nici la birou, nici la tribunal, să îndosarieze porcăria aia pe care i-o dăduse Ichabod. Îşi parcă maşina în spatele Porsche-ului şi se strecură pe trotuar cu berea rece în mână. Ca de obicei, Lucien se legăna uşor în balansoar, pe verandă, bând şi citind un tratat asupra apărării bazate pe iresponsabilitate. Închise cartea şi zâmbi, la vederea berii din mâna asociatului său. Jake rânji şi el.
— Cu ce ocazie, Jake?
— Aaa, nimic special. Pur şi simplu mi-a fost sete.
— Da, da. Dar ce-o să zică nevastă-ta?
— Nu-mi dă ea mie ordine! Sunt propriul meu stăpân. Eu sunt şeful. Dacă vreau să beau bere, atunci beau; şi ea n-are ce să zică.
Jake sorbi cu sete.
— Trebuie să fie plecată pe undeva.
— În Carolina de Nord.
— Când a plecat?
— La şase dimineaţa. A luat avionul din Memphis, împreună cu Hanna. Va sta la părinţii ei până după terminarea procesului. Au o vilă pe malul mării unde-şi petrec verile.
— Ea a plecat în dimineaţa asta şi tu te-ai şi îmbătat!
— Încă nu m-am îmbătat, zise Jake.
— De când bei?
— De vreo două ore. Am cumpărat o jumătate de duzină, după ce-am plecat de la Noose de-acasă, pe la unu şi jumătate. Dar tu, de când bei?
— Ca de obicei, de la micul dejun. De ce-ai fost acasă la Noose?
— Am stat de vorbă despre proces, în vreme ce luam masa de prânz. A refuzat să transfere procesul.
— Poftim?!
— Exact! Procesul va avea loc la Clanton.
Lucien îşi luă paharul şi îl clătină în mână.
— Sallie! ţipă el. Apoi întrebă: Şi-a argumentat hotărârea?
— Da. A spus că e imposibil să găseşti undeva un juriu care să nu aibă deja o părere în legătură cu acest caz.
— Ţi-am spus eu c-aşa o să se-ntâmple! Asta-i o judecată de bun-simţ, dar nu şi una juridică. Noose greşeşte.
Sallie aduse băutura şi luă din berea lui Jake s-o pună la frigider. Lucien sorbi o gură şi-şi linse buzele. Apoi se şterse cu mâneca şi mai bău puţin.
— Ştii ce-nseamnă asta, nu-i aşa? întrebă el.
— Sigur că da. Un juriu alb în întregime.
— Da; şi un drept de apel, în cazul în care Carl Lee va fi condamnat.
