— Am s-o las pe Hanna aici, până se termină, dar eu mă întorc.

— Nu, Carla. Vă ştiu pe amândouă în siguranţă, acolo. Dacă vii aici, nu garantez nimic.

— Înseamnă că şi tu eşti în pericol.

— Fac tot ce-mi stă-n putinţă să nu mă expun. Dar e altceva cu tine şi cu Hanna. Nici nu poate fi vorba să te-ntorci! Să nu mai discutăm! Părinţii tăi ce mai fac?

— Nu te-am sunat ca să discutăm despre părinţii mei, ci pentru că mi-e teamă şi vreau să fiu cu tine.

— Şi eu vreau să fiu cu tine, dar nu acum. Te rog să fii înţelegătoare.

Ea şovăi.

— Unde stai?

— La Lucien, cea mai mare parte a timpului. Uneori, mai trec şi pe-acasă, dar cu garda de corp după mine.

— Ce mai e cu căsuţa mea?

— E bine, mersi. Murdară, dar nevătămată.

— Mi-e dor de ea.

— Crede-mă că şi ei îi e dor de tine.

— Jake, te iubesc şi mă tem pentru tine.

— Şi eu te iubesc, dar nu mă tem. Linişteşte-te şi ai grijă de Hanna.

— La revedere.

— La revedere.

Jake îi înmână receptorul lui Ellen care îl puse în furcă.

— Unde e soţia ta?

— La Wilmington, în Carolina de Nord. Acolo-şi petrec părinţii ei toate verile.

Harry Rex plecase după pizza.

— Ţi-e dor de ea, nu-i aşa?

— Mai mult decât îţi imaginezi.

— Nici nu-ţi dai seama cât de mult te-nţeleg!

Pe la miezul nopţii, se aflau în cabană, înjurându-i pe negri, bând whisky şi discutând despre răni. Câţiva abia se întorseseră de la spitalul din Memphis, unde îl vizitaseră pe Stump Sisson, care le spusese să continue planul. Unsprezece din ei aveau răni mai serioase, dar nu fusese nevoie să fie internaţi şi povesteau cu lux de amănunte câţi negri buşiseră înainte de-a o lua şi ei pe cocoaşă. Ei, cei bandajaţi, erau eroii. Apoi, îşi spuseră şi ceilalţi povestea lor, într-o abundenţă de whisky şi de veselie. Cel mai mult se distrară când o matahală le spuse cum o lovise pe reportera din Memphis şi pe operatorul ei negru.

După vreo două ore de băut şi de povestit, începură să discute despre ce aveau de făcut de-acum încolo. Scoaseră o hartă a ţinutului, iar unul dintre ei marca ţintele. Programaseră douăzeci de case pentru noaptea aceea– douăzeci de nume pe care le luaseră din lista candidaţilor la juriu.

Se formară cinci echipe a câte patru oameni care se îmbarcară în camionete şi porniră în noapte să-şi îndeplinească misiunea. Luaseră cu ei, în fiecare maşină, câte patru cruci de mărime medie, îmbibate cu gaz. Evitară oraşul şi localităţile mai mari, preferând să meargă pe drumurile de ţară întunecate. Ţintele lor se aflau în locuri izolate, departe de aglomerări şi fără vecini, acolo unde oamenii se duc devreme la culcare şi dorm adânc.

Planul de atac era simplu: camioneta avea să oprească la o oarecare depărtare de casă, pe un drum lăturalnic, cu farurile stinse. Şoferul trebuia să aştepte, cu motorul în funcţiune, în timp ce ceilalţi trei aveau să care crucea, s-o implanteze în faţa casei şi să-i dea foc. Apoi, camioneta se va apropia şi-i va culege în fugă, fără zgomot, ducându-i spre ţinta următoare.

Planul fu împlinit cu bine în nouăsprezece cazuri din douăzeci. Dar Luther Pickett fusese trezit cu puţin timp înainte de un zgomot ciudat şi omul se aşezase pe terasa din faţă, fără să aprindă lumina, aşteptând fără niciun ţel. Deodată, văzu camioneta aceea ciudată care o luase pe aleea lui. Atunci, înşfăcă puşca şi aşteptă. Auzi voci şi văzu trei siluete care duceau ceva, ca un par, în grădina din faţă. Luther se piti după un tufiş de lângă verandă şi ochi.

Şoferul luă o gură de bere şi aşteptă să vadă crucea în flăcări. În loc de asta, însă, auzi o împuşcătură. Camarazii săi abandonară totul şi se refugiară într-un şanţ de lângă drum. Izbucni o nouă împuşcătură. Şoferul auzi înjurături. Trebuia să-i salveze. Apăsă pe ambreiaj. Bătrânul Luther trase din nou când apăru camioneta care se opri lângă şanţ. Cei trei încercau desperaţi să iasă din noroi, alunecând şi înjurând. Se agăţară de remorcă.

— Ţineţi-vă bine! le strigă şoferul, în vreme ce Luther trase, de data aceasta, în camionetă.

Îi urmări, zâmbind, cu privirea cum se depărtau în viteză, dând dintr-un şanţ într-altul. „Nişte amărâţi de beţivani!” gândi el.

Unul din membrii Klan-ului îi sună pe toţi cei de pe listă de la un telefon public şi le spuse să se uite în grădină.

31

Vineri dimineaţa Jake telefonă acasă la Noose, dar doamna Ichabod îl informă că era plecat în comitatul Polk, să prezideze un proces civil. Avocatul îi dădu câteva instrucţiuni lui Ellen şi plecă la Smithfield. Ajuns acolo, intră în tribunal şi-i făcu un semn de salut lui Noose. Apoi se aşeză în primul rând. Nu mai era niciun spectator. Judecătorul părea plictisit, avocaţii, la fel, şi, după două minute, Jake avu acelaşi simţământ. După ce martorul termină de vorbit, Noose ceru o mică pauză şi Jake îl urmă în biroul din spate.

— Bună, Jake, de ce-ai venit aici?

— Aţi auzit ce s-a întâmplat ieri?

— Am văzut la televizor, aseară.

— Dar în dimineaţa aceasta, aţi auzit ce s-a întâmplat?

— Nu.

— În mod evident, cineva a pus Klan-ului la dispoziţie lista candidaţilor la juriu. Azi-noapte au plasat cruci în flăcări în curţile a douăzeci din ei.

Noose fu şocat.

— La viitorii noştri juraţi?

— Da, domnule.

— Au prins vreunul?

— Bineînţeles că nu. S-au concentrat la stingerea focului. Şi apoi, pe ăştia nu-i prinzi uşor.

— Douăzeci de viitori juraţi! repetă Noose.

— Da, domnule.

Noose îşi trecu degetele prin părul lui des şi grizonat, plim bându-se prin încăperea mică, dând din cap şi scărpinându-şi-l din când în când.

— Asta seamănă a intimidare.