— Caroline Baxter. Ozzie zice că e negresă, anunţă Jake, răsfoindu-şi hârtiile. Lucrează la uzina de carburanţi din Karaway.

— Ia-o! spuse Lucien.

— Aş vrea eu! replică Jake.

Ellen se întoarse cu berea. I-o puse lui Lucien în braţe şi desfăcu o cutie, după care se aşeză din nou la birou. Jake nu vru să bea, dar Atcavage mărturisi că i se făcuse sete. Brigance fu singurul care se ţinu tare pe poziţie.

— Joe Kitt Shepherd.

— După nume, e un ţărănoi, remarcă Lucien.

— De ce vorbeşti aşa? întrebă Harry Rex.

— Păi, sunt sigur. Majoritatea ţărănoilor au două prenume, de genul Billy Ray, Johnny Ray, Bobby Lee, Harry Lee, Jesse Earl, Billy Wayne, Jerry Wayne, Eddie Mack. Chiar şi nevestele lor se numesc Bobbie Sue, Betty Pearl, Mary Belle, Thelma Lou, Sally Faye.

— Ce părere ai de Harry Rex? întrebă Harry Rex.

— Nu mi s-a-ntâmplat să-ntâlnesc vreo femeie cu numele ăsta.

— Vreau să spun, ca nume de bărbat.

— Cred că se potriveşte unui ţărănoi.

Jake îi întrerupse.

— Dell Perry mi-a spus că are un magazin de momeli, pe lângă lac. Nu cred că e prea cunoscut.

— Nu, dar e un mitocan, zise Lucien. Şi spun asta, din cauza numelui. Eu l-aş şterge de pe listă.

— Nu ai cumva adresele şi ocupaţia fiecăruia? întrebă Atcavage.

— Le voi şti numai în ziua procesului. Luni, fiecare candidat la juriu va trebui să completeze un formular, la tribunal. Până atunci, însă, nu dispunem decât de nume.

— Ce fel de juriu ne-am dori? întrebă Ellen.

— Unul format din familişti tineri, eventual de vârstă mijlocie. Aş prefera să nu treacă de cincizeci de ani.

— De ce? se oţărî Lucien.

— Pentru că albii tineri sunt mai toleranţi, când e vorba de negri.

— Aşa, ca Ray Cobb şi ca Willard, zise Lucien.

— Oamenii mai în vârstă au totdeauna ceva împotriva negrilor, dar generaţia mai tânără a acceptat integrarea lor în societate. Tinerii sunt mai puţin bigoţi.

— Ai dreptate, spuse Harry Rex, şi m-aş feri de femei şi de ţărănoi.

— Asta zic şi eu.

— Cred că greşiţi, spuse Lucien. Femeile sunt mai înţelegătoare. Uitaţi-vă numai la Row Ark. Ea e înţelegătoare cu toată lumea, nu-i aşa?

— Aşa e, Lucien, replică fata.

— Îi simpatizează pe criminali, pe cei care abuzează de copii, pe atei, pe imigranţii ilegali, pe homosexuali. Nu-i aşa, Row Ark?

— Aşa e, Lucien.

— Ea şi cu mine suntem singurii care avem în buzunar câte o legitimaţie ACLU, în tot comitatul ăsta.

— Mi se face rău, spuse bancherul Atcavage.

— Clyde Sisco, anunţă Jake cu voce puternică, încercând să aplaneze lucrurile.

— Poate fi cumpărat, zise Lucien.

— Ce vrei să spui? întrebă Jake.

— Exact ce-ai auzit. Poate fi cumpărat.

— De unde ştii? întrebă Harry Rex.

— Ce, nu ştii? Nu-i ştii pe cei din familia Sisco? Cei mai mari şarlatani din partea asta de ţară? Sunt profesionişti şi profită cât pot de companiile de asigurare, îşi dau foc la casă din trei în trei ani. Chiar n-ai auzit de ei? strigă el şi se uită la Harry Rex.

— Nu. De unde ştii că poate fi cumpărat?

— Pentru că eu însumi l-am cumpărat o dată, acum zece ani. Era pe lista juriului, într-un proces civil şi i-am promis c-o să-i dau zece la sută din suma pe care o vor stabili la judecată. Are multă putere de convingere.

Jake lăsă lista jos şi se frecă la ochi. Îşi dădea seama că putea fi adevărat, dar nu-i venea să creadă.

— Şi? întrebă Harry Rex.

— Şi, a fost ales în juriu, iar eu am obţinut cel mai „baban” verdict din istoria comitatului Ford. Recordul acela n-a fost întrecut nici astăzi.

— Cazul Stubbefield? întrebă Jake neîncrezător.

— Ai ghicit, băiete! În proces cu North Texas Pipeline, în septembrie 1947. Opt sute de mii de dolari! Verdict confirmat de Curtea Supremă, la apel.

— Şi l-ai plătit? întrebă Harry Rex.

Lucien luă o-nghiţitură şi-şi linse buzele.

— Cu optzeci de mii, în bancnote de câte-o sută, zise el cu mândrie. Şi-a construit o casă nouă şi-apoi i-a dat foc.

— Care a fost partea ta? întrebă Atcavage.

— Patruzeci la sută, fără optzeci de mii.

Încăperea fu cuprinsă de tăcere. Toţi, cu excepţia lui Lucien, calculau.