— Bineînţeles!
— Sună-l pe Ozzie şi spune-i să vină direct acolo. Sunt la Brigance acasă.
Pirtle îşi ascunse maşina într-o fundătură de pe strada Monroe şi merse pe jos până acasă la Jake. Nu văzu nimic. Era ora unu fără cinci, noaptea. Se învârti în jurul casei, fără să observe ceva neobişnuit. Toate ferestrele clădirilor de pe stradă erau întunecate, semn că locatarii dormeau adânc. Poliţistul deşurubă becul de pe terasa din faţă şi se aşeză pe un scaun de nuiele. Aşteptă. Maşina avocatului se afla parcată dedesubtul terasei. Se gândi să nu-l anunţe, până nu vine Ozzie.
La capătul străzii apărură nişte faruri. Pirtle se făcu mic în scaunul lui, ca să nu fie văzut. Pe lângă casă trecu o camionetă roşie, cu viteză mică.
Peste puţin timp, văzu două siluete alergând spre el, dinspre scuar. Poliţistul îşi scoase revolverul din tocul de piele. Cea mai înaltă dintre ele se mişca sprinten. Erau Ozzie şi Nesbit. Pirtle se întâlni cu ei pe alee şi se retraseră cu toţii într-un colţ mai întunecat al verandei. Începură să şuşotească, atenţi la orice mişcare de pe stradă.
— Cum s-a exprimat exact? întrebă Ozzie.
— Păi, a zis că cineva o s-arunce în aer casa lui Jake, până-n ora trei. Şi ne-a avertizat că nu e nicio glumă.
— Asta-i tot?
— Da. Mi s-a părut că vorbeşte foarte serios.
— De când eşti aici?
— De vreo douăzeci de minute.
Ozzie se întoarse spre Nesbit:
— Dă-mi mie aparatul tău de transmisie şi ascunde-te în curtea din spate. Stai liniştit acolo şi fii atent.
Nesbit se strecură în spatele casei şi găsi un mic spaţiu între tufişuri. Intră acolo, în patru labe. Din cuibul acela putea să urmărească ce se întâmplă afară, fără să fie văzut.
— Îl anunţi pe Jake? întrebă Pirtle.
— Încă nu. Dacă ciocănim acum la uşă, vor aprinde toate luminile.
— Aşa e, dar ce se-ntâmplă dacă ne-aude şi iese cu pistolul, crezând să suntem nişte hoţi?
Ozzie se uită pe stradă, fără să zică nimic.
— Uite ce-i, Ozzie, pune-te în locul lui. Ce-ai zice dacă poliţiştii ţi-ar înconjura casa la unu’ noaptea, aşteptând ca să apară cineva cu o bombă, iar tu să fii, bine mersi, în pat, fără să ştii nimic?
Ozzie se uită atent la casele din depărtare.
— Cred c-ar fi bine să-i trezim. Dacă nu-i putem opri şi-i expunem pe-ai lui Jake la un astfel de risc?
Ozzie se ridică şi apăsă cu putere pe butonul soneriei.
— Deşurubează becul din faţă! ordonă el.
— L-am deşurubat deja.
Ozzie apăsă din nou pe sonerie. Uşa se deschise brusc şi apăru Jake cu privirea buimacă. Era într-o cămaşă boţită ce-i trecea de genunchi, iar în mâna avea un pistol încărcat.
— Ce s-a întâmplat, Ozzie?
— Pot să intru?
— Da. Dar, spune-mi, ce s-a-ntâmplat?
— Stai aici, pe terasă, îi spuse şeriful lui Pirtle. Vin imediat.
Ozzie închise uşa în urma lui şi stinse lumina din hol. Se aşezară în camera de zi întunecată, de unde se putea vedea totul pe terasă.
— Vorbeşte o dată! zise Jake.
— Am primit un telefon anonim acum vreo jumătate de oră, prin care eram anunţaţi ca vrea cineva să-ţi arunce casa în aer. Şi credem că e ceva serios.
— Vă mulţumesc.
— L-am pus pe Pirtle în faţă şi pe Nesbit în curtea din spate. Acu’ vreo zece minute, Pirtle a văzut o camionetă roşie trecând încet pe stradă. Altceva, nimic, până acum.
— V-aţi uitat peste tot, în jurul casei?
— Da. N-am descoperit nimic suspect. N-au sosit încă. Dar ceva-mi spune că nu-i de glumă.
— De ce crezi asta?
— Nu ştiu. Intuiţia.
Jake puse pistolul lângă el pe canapea şi îşi frecă tâmplele.
— Ce propui?
