— Tot cred că eşti republican.

— Uite ce-i, Lucien, îţi dau voie să vorbeşti de nevastă-mea, de mama, sau chiar de strămoşii mei, dar nu mă face republican!

— Păi, dac-arăţi ca un republican… spuse Ellen.

— Dar el seamănă a democrat? întrebă Jake, arătând spre Lucien.

— Bineînţeles! De cum l-am văzut, mi-am dat seama că e democrat.

— Atunci, eu sunt republican.

— Ai văzut? ţipă Lucien trântind paharul de podea.

— Sallie!

Apoi, se întoarse spre fată.

— Row Ark, ştii cine-a fost al treilea care s-a înscris în NAACP?

— Rufus Buckley, zise Jake.

— Eu. Lucien Wilbanks. În 1967. M-au considerat nebun!

— Îţi poţi imagina! interveni Jake.

— Bineînţeles că şi negroteii au rămas cu gura căscată. De fapt, toată lumea zicea că nu mai sunt în apele mele.

— Şi-au schimbat cumva impresia de-atunci? întrebă Jake.

— Ţine-ţi gura, republicanule! Row Ark, de ce nu te muţi tu la Clanton, să deschidem împreună o firmă care să se ocupe numai de cazurile ce ţin de ACLU? La naiba, adu-l şi pe bătrânul tău din Boston şi-ai să vezi ce treabă vom face împreună.

— De ce nu te duci tu la Boston? întrebă Jake.

— Da’ de ce nu te duci tu la dracu’?

— Asta ce mai e? întrebă Ellen.

— Casă de nebuni, zise Jake.

— „Wilbanks, Row şi Ark. Specialişti în drept.”

— Toţi, fără licenţă aici, zise Jake.

Pleoapele lui Lucien se îngreuiaseră. Capul îi tot cădea în faţă fără voia lui. Îi trase lui Sallie o palmă peste fund, când veni să facă ordine.

— E un argument ieftin, Jake, zise el serios.

— Row Ark, spuse avocatul, imitându-l pe Lucien, ştii care-a fost ultimul avocat dat afară pentru totdeauna din barou, de Curtea Supremă din Mississipi?

Ellen le zâmbi amândurora graţios, fără să zică nimic.

— Row Ark, rosti Lucien tare. Ai cumva idee care va fi următorul avocat care va fi dat afară din barou?

Începu să râdă de se zguduiau pereţii. Jake îi făcu fetei cu ochiul. Când se linişti, întrebă:

— Ce-i cu întâlnirea de mâine-seară?

— Vreau să trecem în revistă lista juriului, împreună cu tine şi cu încă vreo doi.

— Cu cine?

— Cu Harry Rex, cu Stan Atcavage şi mai văd eu cu cine.

— Unde?

— La opt, la mine în birou. Fără alcool.

— E biroul meu şi dacă vreau, pot s-aduc o ladă de whisky! Bunicul meu a construit clădirea aia! Îţi aminteşti?

— Cum aş putea uita aşa ceva?

— Row Ark, hai să ne-mbătăm!

— Nu, mulţumesc, Lucien. Mi-a plăcut mâncarea şi conversaţia, dar acum trebuie să mă întorc la Oxford.

Se ridicară şi-l lăsară pe Lucien la masă. Jake refuză invitaţia de a mai sta pe verandă şi se retrase în camera lui temporară, de la etaj. Ellen plecă. Brigance îi promisese Carlei că va sta la Lucien. O sună. Se linişti, aflând că amândouă sunt bine, deşi îşi făceau griji pentru el. Jake nu-i spuse de întâmplarea cu Bud Twitty.

29

Miercuri după-amiază, în jurul scuarului din Clanton apăru un convoi de autobuze, din cele care transportau copiii la şcoală. Se mişcau încet, unul după altul. Erau, în total, treizeci şi unu, înţesate de negri mai în vârstă, care se răcoreau fluturând batiste şi evantaie de hârtie. După ce înconjurară tribunalul de trei ori, se opriră lângă poştă şi cele treizeci şi una de uşi se deschiseră brusc. Autobuzele se goliră, iar oamenii fură conduşi spre un pavilion de vară din părculeţ, unde reverendul Ollie Agee dădea ordine şi împărţea placarde albastre şi albe pe care scria: „Eliberaţi-l pe Carl Lee”.

Străzile lăturalnice care duceau spre scuar deveniră neîncăpătoare, din cauza maşinilor. Sute de negri îşi părăsiră automobilele pe străzi şi se îndreptară spre scuar. Mişunară în jurul pavilionului de vară, aşteptând să-şi primească placardele, apoi se retraseră la umbra magnoliilor şi a stejarilor, salutându-şi prietenii. Mai sosiră câteva autobuze, care însă nu mai putură înconjura scuarul, din cauza traficului intens. Se descărcară lângă Coffee Shop.

Pentru prima oară în anul acela temperatura atinsese 37° şi existau premise să crească şi mai mult. Pe cer nu era niciun nor şi nu se simţea nicio boare de vânt care să mai domolească arşiţa şi pâcla. Transpirai din cap până în picioare, chiar dacă stăteai la umbră. Cei mai bătrâni şi mai slăbiţi găsiră refugiu în holul tribunalului.

Numărul celor veniţi continua să crească. Majoritatea erau în vârstă, dar veniseră şi destui tineri, care nu apucaseră anii de glorie ai marşurilor şi protestelor pentru drepturi civile, din ’50-’60. Se gândiseră că acum era o ocazie bună să strige, să protesteze şi să cânte Vom fi învingători, în dorinţa de a-şi ridica glasul într-o lume a albilor. Aşteptau să fie dirijaţi şi, în final, apărură trei studenţi care urcară pe treptele tribunalului şi strigară:

— Eliberaţi-l pe Carl Lee!

Dintr-odată, grupul de tineri repetă acest strigăt de luptă:

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee!

Negrii îşi părăsiră adăposturile umbroase şi se apropiară de scări, unde fusese improvizată o tribună cu megafoane. Urlau cu toţii, la unison, noua formulă de luptă: „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” Ferestrele clădirii se deschiseră şi apărură feţele curioase ale secretarelor şi ale funcţionarilor din tribunal. Vuietul mulţimii se auzea până hăt, departe şi lumea ieşi de prin magazine şi din blocuri să vadă ce se întâmplă. Încurajaţi, negrii începură să urle şi mai puternic. „Păsările de pradă” se repeziră pe scări, cu aparate de fotografiat şi de filmat în mâini.

Ozzie şi oamenii lui dirijau circulaţia până către autostradă, dar acţiunea lor era inutilă. Agee şi ceilalţi predicatori îşi croiau drum prin mulţime, spre podium. La vederea lor, gloata înnebuni şi mai tare şi strigătul ei se auzi până-n cartierele rezidenţiale liniştite, de la marginea oraşului. Mii de negri agitau pancartele şi-şi spărgeau plămânii. Agee se legăna în ritmul mulţimii. Începu să danseze pe podium şi să bată din palme, împreună cu predicatorii care îl însoţeau. Era un adevărat spectacol să-l priveşti, părea un adevărat dirijor.

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee!