— Da. NAACP-ul demonstrează mâine, în faţa tribunalului. Iar Klan-ul, marţi.

— Câţi vor fi?

— Mouse nu mi-a spus şi asta. N-a intrat în amănunte.

— Un marş al Klan-ului, în Clanton! Nu-mi vine să cred!

— Nu-i de glumit, zise Ellen.

— Şi gluma o să se-ngroaşe şi mai rău, replică Ozzie. I-am cerut guvernatorului să ne sprijine cu patrula de circulaţie. S-ar putea s-avem de furcă, săptămâna asta.

— Îţi vine să crezi că Noose vrea să judece procesul aici? întrebă Jake.

— Oricum, marşuri, acţiuni de protest şi atacuri din partea Klan-ului vor avea loc oriunde s-ar ţine procesul.

— S-ar putea să ai dreptate. Ce-ai rezolvat cu lista?

— Mâine e gata.

Marţi seara, după o cină frugală, Joe Frank Perryman se aşeză pe terasă să citească ziarul de seară şi să mestece tutun, pe care îl scuipa apoi, expert, într-o gaură cioplită de el în podea. Acesta era ritualul lui de seară. Lela avea să termine de spălat vasele şi-apoi pregătea câte un pahar de ceai cu gheaţă, pe care îl beau împreună pe terasă, stând de vorbă despre recoltă, despre nepoţi şi despre vreme, până seara târziu. Locuiau în afara oraşului Karaway şi deţineau un ogor de vreo optzeci de pogoane, pe care îl munceau cu râvnă. Erau oameni harnici şi liniştiţi.

Nu apucase să scuipe decât de două-trei ori în gaura pentru tutun, când apăru o camionetă dinspre autostradă. Parcă în faţa gazonului de lângă terasă şi din maşină apăru un chip cunoscut. Era Will Tierce, fost preşedinte al supraveghetorilor din comitatul Ford. Omul îşi făcuse datoria în district timp de douăzeci şi patru de ani, dar pierduse la alegerile din ’83, numai cu şapte voturi. Familia Perryman îl susţinuse totdeauna pe Tierce, pentru că le făcuse mereu câte un serviciu, ba cu câte un camion cu pietriş, ba cu materiale pentru rigola de lângă drum.

— Bună, Will, zise Joe Frank, pe când acesta se apropia.

— Bună, Joe Frank.

Îşi strânseră mâinile şi se aşezară comod.

— Dă-mi şi mie nişte tutun, zise Tierce.

— Ia de-aici. Ce vânt te-aduce pe la noi?

— Sunt în trecere. M-am gândit la ceaiul cu gheaţă al Lelei şi mi s-a făcut sete. Nu v-am mai văzut de multă vreme.

Stătură de vorbă, mestecară tutun şi scuipară împreună, apoi băură ceai cu gheaţă, până la căderea serii, când apărură ţânţarii. Seceta fu subiectul cel mai îndelung discutat şi Joe Frank spuse că uscăciunea din vara aceea deţinea recordul din ultimii zece ani. Nu mai căzuse un strop de ploaie din iunie. Iar dacă mai continua situaţia asta, recolta de bumbac era compromisă. Fasolea mai avea şanse. El, însă, era îngrijorat din cauza bumbacului.

— Ia spune, Joe Frank, am auzit c-ai primit citaţie pentru a participa la alegerea juriului, în procesul de săptămâna viitoare.

— Da, din păcate. Da’ cine ţi-a spus?

— Nu mai ştiu. Am auzit vorbindu-se.

— Nu mă gândeam că ştie toată lumea.

— Păi, am avut treburi pe la tribunal şi cred că acolo am auzit. E procesul negrului ăluia, nu-i aşa?

— Aşa cred.

— Ce părere ai, de cum i-a omorât pe băieţii ăia?

— A avut dreptate s-o facă, se băgă Lela în vorbă.

— Da, numai că n-ai dreptul să-ţi faci singur dreptate, îi explică Joe Frank soţiei lui. Pentru asta există lege.

— Ştii ce mă-ngrijorează? zise Tierce. Faptul că vor să-l scoată iresponsabil pe negrul ăla. La fel ca şi în cazul ăluia care l-a împuşcat pe Reagan. E o modalitate necinstită de-a scăpa pe cineva de pedeapsă. În plus, e o minciună. Negrul şi-a pregătit fapta dinainte. E clar că e crimă cu premeditare.

— Ce-ai fi spus dacă era vorba de fiica ta, Will? întrebă Lela.

— As fi lăsat totul în seama tribunalului. De obicei, când prindem un violator, îl închidem. Puşcăria Parchman e plină şi nu scapă nimeni uşor de-acolo. Aici nu suntem la New York sau în California, unde criminalii se plimbă în voia lor. Avem un sistem judiciar bun, iar domnul Noose ştie să fie aspru, atunci când trebuie. Ceea ce mă îngrijorează e că, după ce va scăpa, lucrul acesta va da apă la moară tuturor negrilor, care îşi vor permite să ucidă de câte ori cineva nu le va face pe plac, ştiind că pot ieşi basma curată pe motiv de iresponsabilitate. Asta-i buba cu procesu’ Hailey.

— Trebuie să-i ţii pe negri la respect, admise Joe Frank.

— Fii sigur! Iar dacă negru’ ăsta scapă, nu mai suntem în siguranţă. Toţi o să poarte arme şi-au să caute gâlceavă.

— Nu m-am gândit la asta, recunoscu Joe Frank.

— Sper să faci ce trebuie, Joe Frank. Am nădejdea că vei fi în juriu. Avem nevoie de oameni cu picioarele pe pamant.

— Mă-ntreb de ce m-or fi ales.

— Am auzit c-au trimis o sută cincizeci de citaţii. Se aşteaptă să se prezinte vreo sută.

— Şi ce şansă am să fiu ales?

— Una la sută! spuse Lela.

— Atunci, m-am liniştit. N-am timp, cu-atâta treabă la fermă.

— Dar să ştii c-am avea nevoie de tine în juriu.

Conversaţia alunecă spre alte subiecte, cum ar fi politica locală şi munca de la drumuri. Lăsarea întunericului marca ora de culcare pentru cei doi fermieri. Tierce îşi luă rămas-bun şi plecă acasă. Se aşeză la masa din bucătărie, cu o ceaşcă de cafea în faţă şi cercetă lista juriului. Prietenul lui, Rufus, putea fi mândru de el. Încercuise şase nume de pe listă şi reuşise să stea de vorbă cu toţi. Scrise OK în dreptul fiecăruia. Toţi vor fi juraţi buni, pe care se putea conta, în vederea menţinerii ordinii în comitatul lor. Vreo doi se arătaseră ostili, la început. Dar bunul lor prieten, Tierce, le explicase cum e cu justiţia. Chiar că Rufus putea fi mândru de el! Şi îi promisese că nepotul lui, Jason Tierce, nu va mai fi judecat pentru trafic de droguri.

Jake ciuguli din cotletul gras de porc şi observă că Ellen făcea acelaşi lucru. Lucien stătea în capul mesei, fără să se uite la mâncare, văzându-şi de băut. Avea lista juriului în faţa lui şi comenta de fiecare dată când recunoştea pe cineva. Era mai beat ca oricând. Majoritatea numelor îi erau necunoscute, dar bombănea la fiecare câte ceva. Ellen râdea amuzată de reacţiile bătrânului şi-i făcea mereu, lui Jake, cu ochiul. Lucien lăsă lista din mână şi dădu cu cotul în furculiţa care căzu de pe masă.

— Sallie! strigă el.

— Ştii câţi membri ACLU sunt în Ford? o întrebă Lucien pe Ellen.

— Cel puţin optzeci la sută din populaţie, zise ea.

— Unul. Eu. Am fost primul din istoria comitatului şi, evident, ultimul. Oamenii de-aici sunt nişte proşti, Row Ark. Nu ştiu să aprecieze drepturile civile. Nu sunt decât o adunătură de republicani fanatici de dreapta, la fel ca prietenul nostru, Jake, aici de faţă.

— Nu-i adevărat! Obişnuiesc să mănânc la crâşma lui Claude cel puţin o dată pe săptămână, zise avocatul.

— Şi asta face din tine un progresist? întrebă Lucien.

— Face din mine un radical.