Timp de cincisprezece minute Agee conduse acest delir, apoi, când urechea lui formată sesiză urme de oboseală în mulţime, se apropie de microfoane şi ceru să se facă linişte. Strigătele deveniră mai anemice, iar cântecele de libertate încetară. Agee ceru să se facă loc presei, mai în faţă, şi să înceteze orice zgomot, pentru a înălţa rugăciune către Dumnezeu. Reverendul Roosevelt dădu dovada unui înalt talent oratoric, făcându-i pe toţi să verse lacrimi de emoţie. În momentul în care rosti „amin”, de microfon se apropie o negresă solidă, cu o perucă roşie strălucitoare, care deschise larg gura şi lăsa să curgă, emoţionant, prima strofă din Vom fi învingători. Predicatorii din spatele ei începură imediat să bată din palme şi să se legene uşor. Într-o armonie surprinzătoare, două mii de voci o acompaniară, iar deasupra orăşelului se ridică, sfânt, imnul de slavă a celor mulţi. Când terminară, cineva strigă: „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” Agee îi linişti şi, scoţând o foaie de hârtie din buzunar, cu câteva însemnări, îşi începu predica.

Aşa cum era de aşteptat, Lucien sosi târziu şi pe jumătate „făcut”. Adusese o sticlă cu el şi-acum îi îmbia şi pe ceilalţi să bea. Fu însă refuzat categoric.

— E nouă fără un sfert, Lucien. Te-aşteptăm de aproape o oră.

— Da’ ce, mă plăteşte cineva ca să vin? întrebă el.

— Nu, dar ţi-am spus să fii aici la opt fix.

— Şi mi-ai mai spus să n-aduc nici băutură. Iar eu vă informez că asta-i casa mea, construită de bunicul meu, în care tu stai cu chirie, slavă Domnului, mai mult decât convenabil. Aşa că am voie să vin aici când şi cum vreau.

— Las-o baltă!

— Ce tot fac negrii ăia, în jurul tribunalului?

— Fac de gardă, zise Harry Rex. Au jurat să stea acolo până-l vor elibera pe Carl Lee.

— S-ar putea să fie o veghe cam lungă. Vreau să spun că s-ar putea să tot mărşăluiască vreo cincisprezece ani. Au ocazia să stabilească un record, în acest sens. Vor umbla cu lumânări aprinse, până o să le-ajungă ceara-n gât. Bună, Row Ark.

Ellen stătea la biroul cu portretul lui Faulkner. Studia o listă adnotată a juriului. Dădu din cap şi-i zâmbi lui Lucien.

— Row Ark, zise Lucien, am tot respectul pentru tine. Te consider egala mea. Am încredere că meriţi să fii plătită la fel ca un bărbat, la muncă egală şi că poţi decide singură dacă să faci sau nu copii. Cred în toate prostiile alea feministe. Eşti om ca toţi oamenii. Deci, meriţi să fii tratată ca un bărbat.

Lucien scoase din buzunar un teanc de bancnote şi continuă:

— Şi, pentru că în faţa mea sexul tău nu contează, te voi trimite pe tine să ne cumperi o duzină de bere Coors, de la gheaţă.

— Nu, Lucien, zise Jake.

— Tu să taci!

Ellen se ridică şi se uită lung la Lucien.

— Bineînţeles, dar plătesc eu, zise ea şi ieşi din birou.

Jake dădu din cap:

— Va fi o noapte lungă.

Harry Rex îşi schimbă atitudinea şi-şi turnă un strop de whisky în cafea.

— Te rog să nu te-mbeţi! Avem mult de lucru.

— Eu lucrez mai bine când sunt beat, zise Lucien.

— Şi eu, adăugă Harry Rex.

— S-ar putea să iasă ceva interesant, interveni şi Atcavage.

Jake îşi puse picioarele pe birou şi începu să pufăie din trabuc.

— Bine, atunci. Primul lucru pe care vreau să-l facem este să alegem un juriu ideal.

— Negru, zise Lucien.

— Ca fundul unui cărbunar, adăuga Harry Rex.

— De acord, spuse Jake. Dar n-avem nicio şansă. Buckley o să facă tot ce poate să-i înlăture pe negri. Trebuie să ne gândim la anumiţi albi.

— Femei, zise Lucien. În procesele de omor, e indicat să fie femei în juriu. Au inima mai largă, mai simţitoare şi înţeleg durerea altuia. Femeile sunt cele mai potrivite.

— Nu, în căzul acesta, nu e indicat să alegem femei, spuse Harry Rex. Ele nu pot să înţeleagă gestul de a lua arma-n mână şi de a ucide. Aici e nevoie de taţi tineri, care-ar fi procedat la fel, dacă ar fi fost în situaţia lui Hailey. Ne trebuie părinţi de fetiţe.

— De când te-ai specializat în alegerea juriilor? îl întrebă Lucien. Credeam că eşti un amărât de avocat, specializat în divorţuri.

— Aşa şi e, dar mă pricep la juraţi.

— Da, mai ales să-i asculţi pe furiş.

— N-ai niciun haz.

Jake ridică mâna.

— Fraţilor, vă rog! Ce spuneţi de Victor Onzell? Îl cunoşti, Stan?

— Da, e client la banca noastră. Are vreo patruzeci de ani, e căsătorit, cu trei sau patru copii. Un alb venit de undeva, din nord. Conduce o autobază de pe autostradă. Locuiesc aici de cinci ani.

— Nu l-aş alege, zise Lucien. Dacă e din nord, nu gândeşte ca noi. Probabil că e împotriva deţinerii de arme şi tot felul de chestii d-astea. Mă tem de yankei, în cazul proceselor de omor. Am fost totdeauna de părere că ar trebui să se scoată o lege aici, în Mississippi, care să interzică participarea lor la jurii, indiferent de vechimea pe care o au în sud.

— Îţi mulţumesc foarte mult, îl ironiză Jake.

— Eu l-aş alege, spuse Harry Rex.

— De ce?

— Are copii, poate chiar o fiică. Fiind din nord, e, probabil, lipsit de prejudecăţi. Mi se pare potrivit.

— John Tate Aston.

— E mort, zise Lucien.

— Poftim?

— Am zis că e mort. De trei ani.

— De ce e pe listă? întrebă Atcavage.

— Nu se operează asupra listelor electorale. Unii mor, alţii pleacă – rosti Harry Rex, între două înghiţituri de whisky – şi nu se poate ţine o evidenţă strictă. Au ales o sută cincizeci de nume, dar, dintre aceştia, se vor prezenta numai vreo sută douăzeci. Restul, au murit sau au plecat din zonă.