Reverendul nu se mai putu stăpâni şi i se adresă lui Carl Lee, arătându-l cu degetul:
— Ia ascultă, Carl Lee! Ne-am scremut mult să strângem banii ăştia. Ştii ce înseamnă să aduni şase mii de dolari de la nişte oameni săraci, aşa cum sunt cei din comitatul nostru? Am muncit de ne-au ieşit ochii până am reuşit să-i facem pe amărâţii ăştia să dea tot ce-aveau. Şi asta numai pentru că sunt convinşi că ai dreptate şi că trebuie să scapi din procesu’ ăsta. Să nu îndrăzneşti să spui că n-ai nevoie de banii lor!
— Nu-mi ţine mie predici, zise Carl Lee moale. Deci, oamenii săraci din comitat au donat şase mii.
— Exact!
— Şi restul de bani de unde provin?
— De la NAACP. Cinci mii, din Atlanta, cinci din Memphis şi cinci de la organizaţia naţională. Totul cu destinaţie precisă: apărarea ta.
— Deci, îi pot folosi numai dacă îl angajez pe domnul Reinfeld?
— Da.
— Dar ceilalţi bani?
— Ce întrebare! La asta nu ne-am gândit încă. Am crezut că vei aprecia faptul că am strâns aceşti bani pentru tine. Îţi oferim cei mai buni avocaţi şi nici nu-ţi pasă!
Se lăsă o tăcere apăsătoare. Toţi, avocaţii, reverenzii şi şeriful aşteptau cu sufletul la gură răspunsul inculpatului. Carl Lee îşi muşcă buzele şi privi în pământ. Jake îşi mai aprinse o ţigară. Nu avea emoţii, doar era obişnuit să fie dat la o parte.
— Vă trebuie un răspuns pe loc? întrebă Carl Lee, într-un târziu.
— Nu, zise Agee.
— Ba da! interveni Reinfeld. Până la proces nu mai sunt nici trei săptămâni şi noi am avea nevoie de vreo două luni ca să-l pregătim cum trebuie. Timpul meu e prea preţios ca să aştept după mofturile dumitale, domnule Hailey. Ori mă angajezi acum, ori o lăsăm baltă! Şi grăbeşte-te, că pierd avionul!
— Păi, dacă-i aşa, atunci pleacă mai repede şi să nu-ţi mai treacă vreodată prin minte să mai faci cale-ntoarsă pentru mine. Am să-mi încerc norocul cu prietenul meu, Jake.
25
Organizaţia din Ford fu constituită la miezul nopţii, unsprezece iulie, într-o poieniţă din apropierea unui drum de ţară ce trecea printr-o pădure din nordul comitatului. Cei şase viitori membri stăteau în picioare, emoţionaţi, în faţa crucii în flăcări şi repetau cuvintele ciudate rostite de un vrăjitor. Un şef şi două duzini de membri ai Klan-ului, îmbrăcaţi în robe albe, cu glugă, priveau ceremonia şi interveneau cu incantaţii, când era cazul. În drum, stătea un om de gardă, cu o puşcă în mână, trăgând cu ochiul spre tovarăşii săi, dar fără a scăpa din privire drumul, pentru a nu risca vizitatori nepoftiţi.
Exact la miezul nopţii, îngenuncheară cu toţii şi închiseră ochii, în vreme ce li se trăgeau pe faţă glugile albe ale Klanului. Cei şase deveniră, astfel, membri cu puteri depline ai organizaţiei. Ei erau: Freddie Cobb, fratele răposatului, Jerry Maples, Clifton Cobb, Ed Wilbum, Morris Lancaster şi Terrell Grist. Marele dragon dădu fiecăruia binecuvântarea, murmurând jurămintele specifice Klan-ului. Flăcările crucii încingeau feţele noilor membri, care îngenuncheaseră sufocaţi de costumaţia groasă în care fuseseră înveşmântaţi. Transpiraţia li se prelingea pe obrajii înroşiţi de căldură şi se rugau în sinea lor ca dragonul să înceteze odată ceremonialul şi vorbăria aia fără sens. Şi, când acest lucru se întâmplă, în sfârşit, noii membri se ridicară repede şi se îndepărtară de cruce. Fură îmbrăţişaţi de fraţii lor întru credinţă. Îşi scoaseră robele albe şi porniră cu toţii spre cabana de peste drum. Gardianul rămase să păzească intrarea, iar ceilalţi se aşezară în jurul unei mese, făcându-şi planuri în legătură cu felul în care vor acţiona şi cinstindu-se cu whisky.
Poliţistul Pirtle îşi făcea rondul de noapte, de la zece la şase dimineaţa. Tocmai se oprise la restaurantul non-stop al lui Gurdy, să mănânce o plăcintă şi să bea o cafea, când fu anunţat prin radio să vină de urgenţă la închisoare. Era puţin trecut de miezul nopţii. Pirtle plecă imediat şi se îndreptă spre poliţie.
— Care-i necazu’? îl întrebă el pe dispecer.
— Am primit un telefon anonim, acum câteva minute, de la cineva care voia să vorbească cu şeriful. I-am spus că nu e de serviciu, aşa că m-a întrebat cine îl înlocuieşte. De-aceea te-am chemat. Zicea că e ceva foarte important şi că revine într-un sfert de oră.
Pirtle îşi turnă nişte cafea şi se aşeză comod în scaunul cel mare al lui Ozzie. Nu aşteptă mult până sună telefonul.
— Pe tine te caută! strigă dispecerul.
— Alo? răspunse Pirtle.
— Cine sunteţi? întrebă vocea.
— Poliţistul Joe Pirtle. Cu cine vorbesc?
— Şeriful unde e?
— Bănuiesc că doarme.
— Bine, ascultă cu atenţie, pentru că vreau să-ţi spun ceva extrem de important şi n-am de gând să mai sun o dată. Îl ştii pe negrul ăla, Hailey?
— Da.
— Îl cunoşti şi pe avocatul lui?
— Sigur că da.
— Atunci, ascultă. Până-n ora trei, din moment în moment, casa lui va sări în aer.
— Cine-o să facă asta?
— N-are importanţă. Mai bine gândeşte-te că nu e nicio glumă. Treaba ta! Dacă nu mă crezi, stai liniştit şi aşteaptă. Casa poate sări în aer oricând.
Omul de la celălalt capăt al firului tăcu, dar nu închise încă. Pirtle ascultă, o vreme, apoi zise:
— Mai eşti la aparat?
— Noapte bună, poliţistule!
Se auzi declicul telefonului, care întrerupse convorbirea. Pirtle sări în picioare şi alergă la dispecer.
— Ai ascultat?
