— Să stăm şi să aşteptăm. Asta-i tot ce putem face. Ai o puşcă?
— Am destule arme.
— Bine. Ia una şi-mbracă-te! Stai la pândă la una din ferestrele alea frumoase, de la etaj. Noi o să ne-ascundem afară.
— Ai destui oameni?
— Da. Nu cred să vină prea mulţi cu bomba.
— Dar cine sunt?
— Habar n-am! Ar putea fi cineva din Klan, dar tot atât de bine şi vreun liber-profesionist. Cine ştie?
Căzură amândoi pe gânduri, cu privirea aţintită în stradă. Văzură pe fereastră ţeasta lui Pirtle, care se pitise în scaunul de răchită.
— Jake, îţi aminteşti de funcţionarii ăia trei, de la o organizaţie de drepturi civile, care au fost omorâţi de Klan, în 1964? I-au găsit arşi, pe chei undeva, lângă Philadelphia.
— Da. Eram copil, dar îmi amintesc.
— Nu i-ar fi găsit nimeni, dacă n-ar fi anunţat cineva. Şi acel „cineva” era din Klan. Un informator. Se pare că mereu se găseşte câte unul de-ai lor care trădează.
— Deci, crezi că e mâna Klan-ului?
— Aşa se pare. Dacă ar fi vreun liber-profesionist, cine ne-ar fi anunţat? Cu cât e mai numeros grupul, cu atât şansele de a se afla ceva sunt mai mari.
— Logic, dar asta nu mă-ncălzeşte cu nimic.
— Sigur, ar putea fi şi-o glumă.
— De care să nu râdă nimeni.
— Ai s-o anunţi şi pe soţia ta?
— Da. Mă duc chiar acum.
— Şi eu aş face la fel. Dar să n-aprinzi nicio lumină, ca să nu-i punem pe fuga.
— Păi, aş vrea să-i pun pe fugă.
— Mie mi-ar plăcea să-i prind. Dacă nu punem mâna pe ei acum, au să mai încerce o dată. Şi data viitoare nu se ştie dacă ne mai anunţă.
Carla se îmbrăcă în pripă, pe întuneric. Era înspăimântată. Jake o aduse pe Hanna, o aşeză pe canapea unde adormi imediat. Carla îşi ţinea capul în mâini şi se uita la Jake, care îşi încărca puşca.
— Mă duc sus, în camera de primire. Să nu aprinzi lumina. Locul e înconjurat de poliţişti, aşa că să nu-ţi faci nicio grijă.
— Să nu-mi fac griji! Eşti nebun?
— Încearcă să adormi din nou.
— Să mă culc! Jake, cred că nu mai eşti în toate minţile!
Aşteptarea nu fu lungă. Ozzie care pândea în tufişurile din faţa casei îl văzu primul: era un tip care mergea degajat pe stradă, în mână cu o cutie sau un geamantan mic, nu se vedea prea bine. Când se apropie cam la două case, părăsi strada, îndreptându-se spre grădiniţa vecinilor. Ozzie îşi scoase repede pistolul şi bastonul de cauciuc, urmărindu-l atent pe omul care se îndrepta acum spre el. Jake îl ochi cu carabina. Pirtle se strecura ca un şarpe printre tufişuri, gata de atac.
Deocamdată, silueta coti pe lângă casa lui Jake şi aşeză geamantanul sub fereastra dormitorului. În momentul în care se întoarse s-o ia la fugă, fu lovit puternic în urechea dreaptă de bastonul poliţistului. Gemu de durere şi căzu la pământ.
— L-am prins! strigă Ozzie.
Pirtle şi Nesbit apărură în fugă, de după casă. Jake coborî scările liniştit.
— Mă întorc imediat, îi spuse el Carlei.
Ozzie îl înşfacă pe suspect de gât şi îl aşeză lângă casă, aproape de geamantan. Era ameţit şi urechea îi atârna ruptă, ca o zdreanţă.
— Cum te cheamă? întrebă Ozzie răstit.
Omul mormăi ceva şi-şi lăsă capul în jos.
— Te-am întrebat ceva! zise Ozzie, aplecat asupra lui. Pirtle şi Nesbit stăteau lângă ei, în picioare, cu pistoalele în mâini, înlemniţi de frică. Jake se uită lung la geamantan.
— Nu-ţi spun! veni răspunsul.
Ozzie ridică bastonul şi îl izbi puternic în glezna dreaptă. Osul pârâi îngrozitor. Omul urlă şi îşi prinse piciorul în mâini. Ozzie îl mai pocni o dată, în faţă, dându-l peste cap, izbindu-l de zidul casei. Căzu într-o parte, văitându-se de durere.
Jake îngenunche lângă geamantan şi ascultă. Sări în picioare şi se dădu înapoi:
— Se-aude un ticăit! zise el încet.
Ozzie se aplecă asupra atentatorului, punându-i bastonul sub nas.
