— Măi, să fie! exclamă Atcavage.

— Glumeşti, Lucien, nu-i aşa? zise Jake cu jumătate de gură.

— Ştii bine că nu. Recunosc, mint uneori, când sunt nevoit s-o fac, dar niciodată în astfel de cazuri. Vorbesc foarte serios, tipul poate fi cumpărat.

— Cu cât? întrebă Harry Rex.

— Las-o baltă! exclamă Jake.

— Cred că ne-ajung vreo cinci mii de dolari, bani peşin.

— Am zis, las-o baltă!

Se făcu linişte şi toţi se uitară la Jake să se convingă că, într-adevăr, nu era interesat de persoana lui Clyde Sisco. Văzând că nu, mai luară o gură de bere şi aşteptară următorul nume. Pe la zece şi jumătate, Jake bău prima cutie. Peste o oră, nu mai aveau nicio bere. Lucien ieşi în balcon şi se uită la negrii care treceau de colo-colo, cu lumânări aprinse în mâini.

— Jake, ce-i cu poliţistul ăla din maşina care staţionează în faţa casei mele?

— E garda mea de corp.

— Cum îl cheamă?

— Nesbit.

— Nu doarme?

— Probabil că da.

Lucien se aplecă imprudent peste balustradă.

— Hei, Nesbit, strigă el.

Nesbit deschise portiera maşinii de patrulare.

— Da! Ce s-a-ntâmplat?

— Jake vrea să te duci să cumperi nişte bere. Îi e sete. Ia douăzeci de dolari. Doreşte o duzină de cutii Coors.

— Nu pot să cumpăr alcool, câtă vreme sunt de serviciu, protestă Nesbit.

— De când asta? îşi râse Lucien în barbă.

— N-am cum să fac aşa ceva.

— Nu e pentru tine, Nesbit. E pentru domnul Brigance. Şi, crede-mă, are mare nevoie. L-a sunat deja pe şerif să-i spună şi el i-a spus că e-n regulă.

— Cine l-a sunat pe şerif?

— Domnul Brigance, minţi Lucien. Iar şeriful i-a spus că nu-i pasă ce faci, atâta vreme cât nu bei tu.

Nesbit păru satisfăcut cu explicaţia aceasta. Lucien îi aruncă douăzeci de dolari de la balcon, şi în câteva minute se întoarse cu un set din care lipsea o cutie. O păstrase pentru el. Lucien îi ordonă lui Atcavage să aducă berea de jos. Primele cutii fură împărţite.

Peste vreo oră, petrecerea lua sfârşit, deoarece terminară de studiat lista. Nesbit îi luă pe Harry Rex, pe Lucien şi pe Atcavage la el, în maşină, şi-i duse acasă. Jake şi funcţionara lui se aşezară pe balcon cu câte o bere în mână, uitându-se la procesiunea negrilor. În partea de vest a scuarului erau parcate o mulţime de maşini, iar lângă ele stăteau câţiva bărbaţi, care îşi aşteptau rândul la ritualul cu lumânările.

— N-a fost rău! zise Jake liniştit, uitându-se la negri. Am făcut adnotări aproape în dreptul fiecărui nume. Nu ne lipsesc informaţii decât pentru vreo douăzeci de indivizi.

— Care-i pasul următor?

— Încerc să aflu câte ceva şi despre cei pe care nu-i cunosc prietenii mei, apoi vom face câte-o fişă pentru fiecare membru al juriului. O să-i cunoaştem ca pe propriile noastre buzunare, până luni.

Nesbit se întoarse în scuar, şi făcu două ture, uitându-se la demonstranţi. Apoi parcă între Saab şi BMW.

— Rezumatul pe care mi l-ai făcut e o capodoperă. Psihiatrul nostru, domnul Bass, vine mâine şi vreau să studiaţi împreună cazurile M’Naghten. Trebuie să puneţi la punct fiecare întrebare pe care i-o voi adresa la proces. Tipul mă cam îngrijorează. Nu-l cunosc personal, mi l-a recomandat Lucien. Află tot ce poţi despre el. Telefonează, întreabă pe la asociaţiile medicale, ca să ne asigurăm că n-are probleme cu disciplina. Nu vreau să am surprize din cauza lui.

— S-a făcut, şefule!

Jake îşi termină berea.

— Uite ce-i, Row Ark. Trăim într-un oraş mic, iar nevastă-mea a plecat de câteva zile de-aici. În curând, va şti toată lumea. Prezenţa ta va părea suspectă. Lumea vorbeşte, aşa că e bine să stai la tine în birou şi să faci cercetările cu discreţie, iar dacă ţi se pun întrebări, să spui că lucrezi în locul lui Ethel.

— Pentru asta aş avea nevoie de un sutien mai mare.

— N-ar fi rău să te gândeşti şi la asta.

— Sper că-ţi dai seama că nu sunt atât de amabilă cum încerc să par.

— Ştiu.

Se uitau cum negrii se schimbau unii pe alţii. Nesbit aruncă cutia goală de bere pe trotuar.

— Nu te duci acasă? întrebă Jake.

— N-ar fi o idee bună. Cred că m-ar prinde cu alcoolemie de cel puţin 0,2.

— Poţi să rămâi aici şi să dormi pe canapea.

— Mulţumesc.

Jake îi ură noapte bună, încuie biroul şi vorbi ceva cu Nesbit. Apoi se instală la volan. Nesbit îl urmă la el acasă, pe strada Adams. Avocatul parcă lângă maşina Carlei, iar poliţistul rămase pe alee. Era joi, 18 iulie, ora unu noaptea.

30

Sosiră în grupuri de câte doi-trei, de pe întreg cuprinsul statului. Parcară de-a lungul drumului de ţară, în apropierea cabanei din inima pădurii. Intrară îmbrăcaţi normal, dar, o dată ajunşi înăuntru, se schimbară în robe cu glugă, curate şi călcate cu grijă, îşi admirară reciproc ţinuta ajutându-se la îmbrăcat. Deşi majoritatea se cunoşteau între ei, erau necesare şi câteva prezentări. Se strânseseră patruzeci, cu totul. Era o realizare. Stump Sisson se învârtea mulţumit prin încăpere, sorbind câte-o gură de whisky, ca un antrenor încurajându-şi echipa, înainte de meciul decisiv. Le cerceta uniformele şi le aranja cu grijă, spunându-le cât de mândru era de ei. O întrunire ca aceasta nu mai avusese loc de ani de zile, iar el nu contenea să le admire sacrificiul. Ştia că au familii şi servicii, dar era foarte important că veniseră acolo, ca în zilele de glorie. Era necesară o resuscitare a entuziasmului din vremuri trecute. Ei aveau datoria să ia apărarea albilor din statul Mississippi. Le explică însă că marşul lor implica şi multe riscuri. Negrii puteau demonstra cât voiau, nu-i păsa nimănui. Dar un marş al albilor era periculos. Autorităţile locale îşi dăduseră aprobarea, iar şeriful negru le promisese că va menţine ordinea. Exista, însă, pericolul unor atacuri ale unor bande de ticăloşi negri tineri. Aşa că trebuia să fie foarte atenţi şi să nu iasă din rând. El, Stump, avea să vorbească.

Ascultară cu foarte mare atenţie discursul plin de entuziasm al lui Stump, şi când acesta termină, se îmbarcară cu toţii în vreo douăsprezece maşini şi porniră spre oraş.

Pentru că puţini se puteau lăuda c-au văzut vreodată un marş al Klan-ului, pe măsură ce se apropia de ora două, creştea agitaţia în jurul scuarului. Negustorii şi clienţii lor ieşiră pe trotuar, privind în depărtare. Şacalii presei se înghesuiau pe lângă pavilionul de vară, din faţa tribunalului. Sub un stejar stătea un grup de negri tineri. Ozzie presimţi pericolul, dar ei îl asigurară că au venit doar să privească şi să asculte. Şeriful îi ameninţă cu închisoarea, dacă aveau de gând să creeze necazuri. Îşi plasă oamenii în punctele strategice ale scuarului.

— Vin! strigă cineva.