„Ce deştept eşti! Un geniu! “ gândi Jake.

— Aşa zic şi eu.

— Deci, eu ce să fac? întrebă el cu o undă de frustrare în glas.

— Să aprobaţi schimbarea instanţei.

— Unde?

— Undeva, în partea de sud a statului.

— Da, da! Poate în comitatul Carey. Mi se pare că şaizeci la sută din populaţie e de culoare. O s-avem un juriu pe cinste. Sau poate vrei în Brower. După câte ştiu, procentajul negrilor e şi mai mare. Ai şanse să câştigi, nu-i aşa?

— Nu-mi pasă unde mutaţi procesul. În orice caz, nu e cinstit să fie judecat aici. Lucrurile nu stăteau bine nici înainte, dar, după cele întâmplate ieri, albii sunt într-o dispoziţie belicoasă. Nu eram pe roze nici până la apariţia „pomilor de Crăciun” împodobiţi de Klan. Dar, de-acum încolo, ne putem aştepta la orice. Nu există posibilitatea să alegem un juriu corect, în comitatul Ford.

— Vrei să spui că nu putem alege un juriu destul de negru, nu-i aşa?

— Nu, domnule. Vreau să spun că n-avem cum găsi juraţi care să nu-şi fi format deja o părere despre acest caz. Iar Carl Lee Hailey are dreptul să fie judecat de doisprezece oameni care să nu fi stabilit dinainte dacă e vinovat sau nu.

Noose se trânti în scaun. Îşi scoase ochelarii şi începu să-şi pipăie vârful nasului.

— Am putea renunţa la cei douăzeci, medită el cu glas tare.

— Asta n-o să ajute cu nimic. Tot comitatul ştie sau va şti curând ce s-a-ntâmplat. Vedeţi bine ce repede se duce vestea. Tot grupul se va simţi ameninţat.

— Atunci, am putea renunţa la toţi şi să alegem alţii.

— Nici asta nu ţine, răspunse Jake caustic, enervat de încăpăţânarea lui Noose. Pe oricine-aţi alege din comitatul Ford e totuna! Şi cum aţi putea opri Klan-ul să nu înspăimânte şi următorul juriu? Nu ţine!

— Ce te face să crezi că nu vor acţiona şi în altă parte, dacă voi muta procesul? zise Noose sarcastic.

— Sunt convins că aşa se va întâmpla, admise Jake. Dar, deocamdată, sunt activi aici, lucru care a influenţat deja pe unii posibili juraţi. Aşa văd eu situaţia. Întrebarea care se pune e cum veţi acţiona dumneavoastră, pentru a calma spiritele?

— Nu voi acţiona în niciun fel, zise Noose brutal.

— Poftim?

— Am spus că nu voi acţiona. Singurul lucru pe care am să-l fac este să renunţ la serviciile celor douăzeci. De asemenea, voi avea grijă să-i interoghez pe juraţi, lunea viitoare, când începe procesul.

Lui Jake nu-i venea să creadă. Cu siguranţă, Noose se temea de ceva, avea un motiv serios, pe care, însă, îl ţinea secret. Lucien avea dreptate, îl şantaja cineva.

— Pot să vă întreb de ce?

— Cred că nu contează unde-l judecăm pe Carl Lee Hailey. De asemenea, nici cine face parte din juriu. N-are importanţă nici măcar dacă sunt albi sau negri. Indiferent unde ne-am duce, e acelaşi lucru. Părerile sunt deja formate. Urmează ca tu să-ţi dai silinţa acum să-ţi alegi pe cine trebuie.

Jake se gândi că avea dreptate, dar nu voia să recunoască. Continua să se uite pe fereastră.

— De ce vă temeţi să-l mutaţi?

Ichabod făcu ochii mici şi îl fixă pe avocat.

— Să mă tem? Păi, mie nu-mi e frică niciodată să judec un proces. Te-aş întreba mai bine de ce te temi tu, dacă evenimentul va avea loc la Clanton?

— Mi se pare că v-am explicat.

— Uite care-i treaba: domnul Hailey va fi judecat luni, în Clanton. Asta-nseamnă, peste trei zile. Iar eu nu sunt de acord cu transferul, pentru că nu are nicio importanţă unde se va ţine procesul. Vreau să spun că am cântărit situaţia foarte bine şi concluzia mea e clară. De altfel, mie-mi convine să fie judecat aici, în Clanton. Deci, procesul nu va fi mutat. Mai ai vreo problemă?

— Nu, domnule.

— Bine, atunci pe luni.

Jake intră în biroul lui pe uşa din spate. Cea din faţă fusese încuiată de vreo săptămână. Mereu se găsea careva care să bată sau să strige, mai ales reporteri. Dar îl căutau şi prietenii care voiau să intre pentru a mai sta de vorbă cu el, sperând, în felul acesta, să mai afle câte ceva despre proces. Clienţii erau de domeniul trecutului. Telefonul suna întruna. Jake nu-l mai atingea. Singura care mai ridica receptorul era Ellen, dacă se întâmpla să fie pe aproape.

De data aceasta, o găsi în sala de şedinţe, cu nasul în tratatele de drept. Rezumatul pe care i-l făcuse, în legătură cu cazurile M’Naghten, era o capodoperă. Îi ceruse să nu scrie mai mult de douăzeci de pagini. Ea, însă, îi dăduse şaptezeci şi cinci, scrise la maşină, fără niciun spaţiu liber, explicându-i că fusese imposibil să se restrângă la mai puţin. Cercetarea pe care o făcuse nu avea niciun fel de cusur. Începuse cu primul caz, din Anglia anilor 1800, urmărind apoi evoluţia apărării, pe motive de iresponsabilitate, timp de o sută cincizeci de ani, în statul Mississippi. Trecuse peste cazurile insignifiante, detaliindu-le cu mare pricepere pe cele importante. Rezumatul se încheia cu o scurtă prezentare a legii curente, cu aplicabilitate la cazul lui Carl Lee Hailey.

Într-un document mai scurt, de numai paisprezece pagini, Ellen explicase de ce nu era posibil să se renunţe la prezentarea fotografiilor celor două victime, după omor. Statul întreg ştia de ele, iar ea nu găsise nicio cale prin care să nu fie folosite la proces.

Mai bătuse la maşină şi treizeci şi una de pagini despre crime justificate, trăgând aceeaşi concluzie ca şi el: rareori scăpau de pedeapsă. Descoperise un caz mai vechi, în Mississippi, când un bărbat prinsese şi omorâse un evadat înarmat. Fusese achitat, dar diferenţa dintre acesta şi cazul Hailey era enormă. Jake se înfurie pe Ellen, pentru că nu-i ceruse să facă aşa ceva. Dar nu-i reproşă nimic, odată ce îi prezentase tot ce-i comandase.

Cea mai mare surpriză o avu când citi prezentarea ei despre doctorul W.T. Bass. Se întâlnise de două ori cu el, în săptămâna aceea, şi discutaseră amănunţit cazurile M’Naghten. Pregătise douăzeci şi cinci de pagini cu întrebările pe care trebuia să le pună Jake şi cu răspunsurile lui Bass. Era un dialog deosebit de bine condus şi avocatul se miră de felul în care fata reuşise să-l asezoneze, subtil şi spiritual totodată. Când era de vârsta ei, îl interesa mai mult partea romantică a lucrurilor, decât cercetarea. Ea însă, deşi era studentă în anul trei, scria ca în tratatele de drept.

— Cum a mers? întrebă fata.

— N-a vrut să cedeze. Procesul va începe luni, aici, cu aceiaşi candidaţi la juriu, minus cei douăzeci, care au fost „subtil” ameninţaţi.

— E nebun.

— La ce lucrezi?

— Sunt pe cale să termin prezentarea care susţine necesitatea discutării în detaliu a violului, în faţa juriului. Până acum, arată bine.

— Când termini?

— Cam când îţi trebuie?

— Dacă e posibil, până duminică aş vrea s-o am. Şi încă ceva.

Fata îşi puse carnetul deoparte şi ascultă.

— Psihiatrul din partea procuraturii este doctorul Wilbert Rodeheaver, şeful de la Whitfield. E-acolo de când lumea şi are experienţa a sute de cazuri de iresponsabilitate. Aş dori să aflu de câte ori a fost implicat direct în proces.

— I-am întâlnit numele de câteva ori.

— Buuun. Aşa cum ştii, singurele cazuri peste care-am dat sunt cele de la Curtea Supremă, după ce acuzatul a fost condamnat şi a făcut apel. Achitările nu sunt prezentate. Dar pe mine, astea mă interesează cel mai mult.

— Unde baţi?

— Am vaga impresie că Rodeheaver e împotriva confirmării iresponsabilităţii, în orice situaţie. Chiar şi atunci când acuzaţii erau evident nebuni, el n-a dat acest verdict. Aş vrea să-l întreb pe Rodeheaver, la proces, cum se face că el a afirmat că un anume individ era sănătos, deşi se vedea clar că realitatea îl contrazicea. Mi-ar plăcea să găsim un astfel de caz, în care juriul să fi hotărât achitarea.