— Murături prăjite cu mărar?

— Sigur. Voi, la Boston, nu mâncaţi aşa ceva?

— Frigeţi chiar totul aici?

— Tot ce e comestibil. Dacă nu-ţi place, mănânc eu tot.

De la masa vecină, se auziră râsete şi chicoteli. Patru perechi toastau în cinstea cuiva sau a ceva. Întreg restaurantul era plin de râsete şi de toasturi.

— Ce-mi place mie aici, e că poţi sta oricât şi poţi face orice. Nu te bagă nimeni în seamă. În curând vor începe să cânte şi să danseze.

Jake comandă creveţi şi somn pentru amândoi. Ellen trecu peste picioruşele de broască. Chelneriţă le turnă Chablis şi ei toastară pentru Carl Lee Hailey şi nebunia lui.

— Ce zici de Bass? întrebă Jake.

— E martorul perfect. Va spune tot ce vrem noi.

— Şi asta te pune pe gânduri?

— M-ar pune, dacă ar fi un martor ocular. Dar el e expert şi-şi va spune opinia ca specialist. Cine l-ar putea contrazice?

— E credibil?

— Când nu e beat, da. Am stat de vorbă cu el de două ori, săptămâna asta. Miercuri, era beat şi indiferent. Cred că ne poate fi de folos la fel ca orice alt psihiatru. Lui nu-i pasă care-i adevărul şi-o să spună ce dorim noi.

— Crede că Hailey a fost iresponsabil, când a comis crima?

— Nu. Tu crezi?

— Nici vorbă, Row Ark. Carl Lee mi-a spus ce-o să facă înainte cu câteva zile de-a comite omorul. Mi-a şi arătat locul de unde avea de gând să-i împuşte pe nenorociţii ăia. Atunci, nu mi-am dat seama. Oricum, clientul nostru ştia exact ce face.

— De ce nu l-ai împiedicat?

— Pentru că nu l-am crezut. Abia se petrecuse violul şi fata era între viaţă şi moarte.

— L-ai fi oprit, dacă ai fi putut?

— I-am spus lui Ozzie despre planul lui. Dar atunci nimeni n-ar fi crezut că se va întâmpla un asemenea lucru. Ca să-ţi spun sincer, nu, nu l-aş fi oprit nici dacă aş fi fost sigur că intenţiona să facă ce-a făcut. Şi eu aş fi procedat ca el.

— Cum?

— Exact în acelaşi fel. A fost uşor.

Ellen încerca să se-apuce de murăturile prăjite, cu mărar. Le întorcea de pe o parte pe alta, fără să se hotărască să înceapă. Tăie una în două, o luă cu furculiţa şi suflă. Apoi o băgă în gură şi mestecă agale. O înghiţi şi împinse repede farfuria în faţa lui Jake.

— Tipic yankeilor! zise el. Nu te înţeleg, Row Ark. Nu-ţi plac murăturile cu mărar, eşti atrăgătoare, foarte inteligentă, ai putea lucra la orice birou de avocatură din ţară, să faci bani frumoşi şi, totuşi, vrei să-ţi iroseşti cariera în cazuri care îţi alungă somnul, apărând nişte condamnaţi ce-şi merită soarta. Ce te face să te-avânţi aşa, Row Ark?

— Şi tu ai insomnii, din cauza aceloraşi oameni. Acum, e vorba de Carl Lee Hailey. Anul viitor, va fi altul. O dată şi o dată tot ai să pierzi şi-ai să vezi ce îngrozitor e când i se aplică pedeapsa. În momentul în care condamnatul va fi legat de scaunul electric, iar el se va uita la tine pentru ultima oară, ai să fii alt om şi-ai să-ţi dai seama cât de barbar e sistemul ăsta. Să-ţi aduci aminte de vorbele mele.

— Atunci am să-mi las barbă şi mă-nscriu în ACLU.

— S-ar putea, numai să te primească.

Chelneriţa le aduse creveţii într-o tigăiţă neagră. Sfârâiau în unt şi miroseau a usturoi şi a sos picant. Ellen îşi puse o porţie mare şi mâncă hămesită. Merle, cântăreaţa, începu un dixie şi toată lumea începu să bată ritmul din palme, cântând alături de ea.

Chelneriţa le aduse un platou cu picioruşe de broască, bine prăjite. Jake termină de băut un pahar cu vin şi-şi luă o grămadă la el în farfurie. La sfârşit, veni somnul la grătar, pe farfurii fierbinţi. Mâncară şi băură încet, savurând aceste delicatese şi uitându-se unul la altul.

Pe la miezul nopţii, sticla se golise şi începură să se stingă luminile. Îşi luară rămas-bun de la chelneriţă şi de la Merle, apoi se îndreptară către maşină. Jake îşi puse centura de siguranţă.

— Sunt prea ameţit, ca să fiu în stare să conduc, zise el.

— Şi eu la fel. Am văzut un motel pe-aici, pe undeva.

— Da, dar nu erau locuri libere. Bună mişcare, Row Ark. Mă-mbeţi şi-apoi încerci să profiţi de mine.

— Dac-aş putea, chiar c-aş face-o, domnule.

O clipă, li se întâlniră privirile. Lumina roşie de la firma restaurantului se reflectă pe faţa fetei. Momentul se prelungi, apoi, însă, Jake porni maşina, o lăsă să se încălzească puţin şi plecară prin noapte.

Mickey Mouse îl sună sâmbătă dimineaţa devreme pe Ozzie acasă şi-i spuse că se anunţau necazuri şi mai mari din partea Klan-ului. Încăierarea de joi nu se petrecuse din cauza lor, deşi toată lumea credea asta. Ei mărşăluiseră în linişte şi acum şeful lor era pe moarte. Vor fi represalii, de data aceasta ordinele veneau de sus. Întăririle din alte state erau pe drum, aşa că urma o perioadă de violenţă extremă. Până acum, nu ştia nimic sigur, dar promise că-l va anunţa la timp.

Ozzie se aşeză pe marginea patului, masându-şi uşor umflătura din ceafă. Îl sună pe primar, apoi pe Jake. Se întâlniră toţi trei după o oră, în biroul şerifului.

— Situaţia riscă să ne scape de sub control, zise Ozzie care îşi pusese o pungă cu gheaţă la ceafă şi se strâmba de durere la fiecare cuvânt. Ştiu asta de la un informator de încredere. Klan-ul vrea să se răzbune pentru ceea ce s-a petrecut joi. Cică aduc întăriri din alte state.

— Şi tu crezi asta?

— N-am curaj să nu ţin cont de ce s-a spus.

— Acelaşi informator? întrebă Jake.

— Da.

— Atunci cred şi eu.

— Cineva spunea că există posibilitatea mutării sau amânării procesului, zise Ozzie. Aşa e?

— Nu. M-am întâlnit ieri cu judecătorul Noose şi mi-a spus că nu acceptă schimbarea de instanţă. Procesul va începe luni, aici.

— I-ai povestit de crucile în flăcări?

— I-am spus tot.

— A-nnebunit? întrebă primarul.

— Da. Şi s-a şi prostit. Sper să nu mă spuneţi.

— Din punct de vedere juridic, se află pe un teren solid? întrebă Ozzie.