Casa de pe plajă era destul de izolată. Cei mai apropiaţi vecini se aflau la vreo două sute de metri. Tatăl Carlei o construise cu zece ani în urmă, când îşi vânduse firma din Knoxville şi se retrăsese, bogat, din afaceri. Avusese numai o fiică şi nu avea alţi nepoţi în afară de Hanna. Casa, cu numeroase camere şi cu trei etaje, putea să adăpostească o duzină de copii.

Carla termină de citit articolul şi se apropie de fereastra salonului, pierzându-şi privirea pe întinderile oceanului. Soarele tocmai se ridicase într-o splendoare portocalie, din valuri. Pe vremuri, îi plăcea să stea în pat până după ivirea zorilor, dar viaţa alături de Jake îi schimbase obiceiul. Se obişnuise să se scoale automat la, cel târziu, cinci şi jumătate. El îi spusese cândva că i-ar plăcea să se ducă la lucru înainte de a se face ziuă şi să se întoarcă după lăsarea serii. În mare măsură, îşi împlinise acest vis. Trăia cu mândria că muncea mai mult decât oricare avocat din Clanton. Era un bărbat ciudat, dar ea îl iubea.

Milburn se afla la vreo şaizeci de kilometri nord de Clanton, în comitatul Temple, pe malul râului Tippah. Avea o populaţie de trei mii de locuitori şi două moteluri. Unul din ele, Temple Inn, era gol, cu excepţia a opt camere rezervate, păzite straşnic de soldaţi. Cele zece femei fură repartizate în cinci încăperi, iar Barry Acker avea să stea cu Clyde Sisco. Cei doi juraţi de rezervă, negrul Ben Lester Newton şi Francie Pitts, primiră camere separate. Nu aveau televizoare, iar citirea ziarelor era interzisă. Masa de seară de marţi le fu servită în cameră, iar a doua zi, la şapte şi jumătate, li se aduse şi micul dejun, în vreme ce autobuzul îi aştepta afară, cu motorul pornit. După treizeci de minute, erau în drum spre Clanton.

În autobuz, stătură de vorbă despre familiile şi slujbele lor. Doi-trei se cunoşteau dinainte, dar majoritatea atunci se vedeau pentru prima dată. Evitară timizi orice referire la sarcina lor. Judecătorul Noose le atrăsese în mod special atenţia să nu discute despre caz. Le-ar fi plăcut să sporovăiască o mulţime de lucruri; despre viol, despre cele două victime, despre inculpat, avocaţi şi despre Klan. Toţi ştiau că plasaseră cruci în flăcări în grădina câtorva candidaţi la juriu, dar nu aduseră vorba despre asta în autobuz. Cu siguranţă, însă, că discutaseră destul, în camerele din motel.

Autobuzul sosi în faţa tribunalului la nouă fără cinci, iar juraţii se uitară prin geamurile întunecate la grupul de negri şi la oamenii Klan-ului separaţi de cordonul soldaţilor. Cotiră în spatele clădirii, unde îi aşteptau poliţiştii, pentru a-i escorta. Urcară în camera juriului. Li se pregătiseră cafea şi gogoşi calde. Apoi, aprodul îi informă că e ora nouă şi că erau aşteptaţi în sala de judecată. Îi conduse prin mulţime în boxa juriului, unde fiecare îşi ocupă locul ştiut.

— Ridicaţi-vă, intră Curtea! tună domnul Pate.

— Vă rog să luaţi loc, zise Noose, lăsându-se greu în jilţul lui, de piele. Bună dimineaţa, domnilor şi doamnelor, îi salută el cald pe juraţi. Sper că vă simţiţi bine şi că sunteţi gata să începem.

Oamenii dădură din cap, aprobând.

— Bun. Iată ce vă voi întreba în fiecare dimineaţă: a încercat cineva să ia legătura cu dumneavoastră, să vă vorbească şi să vă influenţeze în vreun fel, noaptea trecută?

Dădură din cap, a negaţie.

— Bun. Aţi discutat despre caz?

Minţiră că nu.

— Atunci e-n ordine. Dacă încearcă cineva să ia legătura cu dumneavoastră pentru a vă influenţa, vă rog să mă anunţaţi imediat. Acum suntem gata să începem procesul. Primul punct pe ordinea de zi îl constituie pledoariile de deschidere ale avocaţilor. Vă atrag atenţia că ceea ce vor spune ei nu constituie mărturie şi nici nu se va consemna. Domnule Buckley, vreţi să luaţi cuvântul?

Procurorul se ridică şi se încheie la haina lui lucitoare, de poliester.

— Da, onorată instanţă.

— Vă rog.

Buckley se urcă pe podiumul mic de lemn din faţa juriului, unde respiră adânc şi răsfoi câteva hârtii. Îi plăcea intervalul acesta de timp, când toţi erau cu ochii pe el, aşteptând în linişte să-i audă cuvintele. Începu prin a mulţumi juriului pentru prezenţă, pentru sacrificiu, pentru comportamentul lor civic. („Ca şi când ar fi avut de ales”, gândi Jake). Era mândru de ei şi fericit că avea ocazia să conlucreze într-un caz atât de important. Doar îi reprezenta pe toţi cetăţenii din Mississippi. Sarcina pe care i-o dăduseră acum era împovărătoare, el nefiind decât un amărât de procuror de provincie, din Smithfield. Pălăvrăgi despre dorinţa lui fierbinte de a-şi face datoria faţă de cei care avuseseră atâta încredere în el.

Teatrul acesta se repeta la începutul fiecărui proces, dar acum se întrecu pe sine însuşi, îl luase gura pe dinainte şi existau destule argumente pentru a fi oprit. Dar Jake ştia din experienţă că Ichabod nu lua în seamă opoziţiile, în discursurile de deschidere, decât dacă jignirile depăşeau o anumită limită, iar Buckley se abţinuse, cel puţin deocamdată. Această sinceritate prefăcută îl irita pe Jake, mai ales că juriul îl asculta cu atenţie şi, de cele mai multe ori, se lăsa convins. Procurorul era personajul pozitiv care lupta pentru dreptate şi pentru pedepsirea răufăcătorilor, care trebuiau anihilaţi pentru totdeauna. Buckley era maestru în a convinge un juriu, încă de la începutul proceselor. El, împreună cu Cei Doisprezece Aleşi, se vor strădui să afle adevărul, uniţi împotriva răului. Ceea ce urmăreau ei, ca echipă, era dreptatea, care, alături de adevăr, va ieşi învingătoare. El, avocatul poporului, îi va conduce pe drumul cel bun.

Sigur, violul fusese un lucru îngrozitor. Şi el avea o fiică de vârsta lui Tonya Hailey, iar când auzise de întâmplare, i se făcuse rău. Fusese cu totul alături de Carl Lee şi de Gwen, pentru că se gândise la propriii lui copii. O clipă crezuse, atunci, în necesitatea răzbunării.

Jake îi zâmbi fugar lui Ellen. Era un lucru interesant. Buckley alesese varianta prezentării deschise a violului, în faţa juriului. Brigance se aşteptase la o confruntare critică în legătură cu dorinţa lui de a vorbi despre viol în proces. Ellen citise că detaliile lugubre nu erau admise. Evident, însă, că Buckley simţise că trebuie să vorbească deschis. Era o mişcare bună, gândi Jake, odată ce, oricum, toată lumea cunoştea detaliile.

Ellen zâmbi şi ea. În sfârşit, violul lui Tonya Hailey avea parte de un proces!

Buckley le explică şi că era absolut normal ca orice părinte să vrea să se răzbune pentru aşa ceva. Şi el s-ar fi gândit la asta. Dar, zise el ridicând vocea, de la gând la faptă era cale lungă.

Se mişca de colo-colo pe podium, lansându-se într-un discurs de douăzeci de minute despre felul în care acţiona sistemul juridic în Mississippi şi despre cum condamnase el, personal, zeci de violatori, la închisoare pe viaţă. Acest sistem funcţiona pentru că, în statul lor, existau atâţia cetăţeni lucizi şi, cu siguranţă, s-ar prăbuşi, dacă oamenilor de teapa lui Carl Lee li s-ar permite să-şi facă singuri dreptate, fără a fi pedepsiţi. Imaginaţi-vă o societate lipsită de lege, în care răzbunătorii ar mişuna pe toate drumurile! Nici tu, poliţie, nici închisoare, nici tribunale. Fiecare de capul lui.

Era o ironie a sorţii, adăugă el dând din cap. Carl Lee stătea acolo, aşteptând un proces cinstit, când el însuşi nu credea în astfel de lucruri. Trebuiau întrebate şi mamele lui Cobb şi Willard asupra corectitudinii procesului la care fuseseră supuşi fiii lor..

Se opri o clipă, pentru a lăsa timp juriului şi publicului să se gândească la această ultimă aserţiune a sa. Toată lumea se uita crunt la Carl Lee. Jake îşi curăţa unghiile cu un cuţitaş privind, din când în când, în jur, plictisit. Buckley se prefăcu că îşi aranjează hârtiile, apoi se uită la ceas. Reîncepu discursul, într-o manieră ceva mai profesională, subliniind faptul că procuratura va demonstra că omorul fusese premeditat. Inculpatul aşteptase o oră într-o debara de lângă scară, pe unde ştia că vor trece băieţii aceia, la sfârşitul şedinţei. Reuşise, prin mijloace obscure, să strecoare un automat M-16 în tribunal. Buckley se apropie de o măsuţă pe care se afla arma.

— Iat-o, zise el, ridicând-o deasupra capului.

O aşeză jos, pe podium, şi le explică de ce Carl Lee alesese tocmai o astfel de armă: era obişnuit să tragă cu ea, din Vietnam. Desigur, era ilegal să ai aşa ceva. N-o putuse cumpăra de la orice magazin. Deci, fusese necesar să umble după ea. Îşi planificase totul.

Dovada era concludentă: omor premeditat, plănuit cu grijă, făptuit cu sânge rece.

Se referi apoi la poliţistul Dewayne Looney. Lucra în această funcţie de paisprezece ani şi era un familist desăvârşit. Era unul din cei mai cinstiţi apărători ai ordinii pe care îi cunoscuse. Cariera lui fusese însă brutal întreruptă de Carl Lee Hailey. I se amputase piciorul. Cu ce greşise el? Sigur, apărarea va spune că a fost un accident, dar asta n-avea nicio importanţă. Nu constituia un argument în Mississippi.

Nu exista nicio scuză pentru violenţele comise. Verdictul trebuia să fie „vinovat”.

Fiecare avea la dispoziţie o oră, pentru discursul de deschidere. Era prea mult pentru procuror, care începu să se repete. Juraţii se plictisiseră şi se uitau la public. Desenatorii nu mai schiţau nimic, reporterii se opriseră din scris, iar Noose îşi şterse ochelarii de nenumărate ori. Se ştia că judecătorul făcea lucrul acesta când se plictisea, pentru a nu adormi, în timpul proceselor. Jake îl văzuse adesea ştergându-şi ochelarii cu batista, cu cravata sau cu un colţ al cămăşii, în vreme ce martorii şi avocaţii ţipau înfierbântaţi, ameninţându-se unii pe alţii. Nu pierdea nimic din vedere, atunci, dar se plictisea îngrozitor. Nici nu se întâmplase să adoarmă, deşi, de multe ori, ar fi făcut-o cu plăcere. În loc de asta, îşi scotea ochelarii, şi-i ştergea de parcă ar fi fost unşi cu untură, apoi şi-i plasa din nou deasupra negului, pe nas. Repeta operaţiunea din cinci în cinci minute.

În sfârşit, după o oră şi jumătate, Buckley termină şi lumea răsuflă uşurată.

— Pauză, zece minute, anunţă Noose şi se îndreptă iute spre toaletă.

Jake se gândise să ţină un discurs scurt, dar, după maratonul lui Buckley, şi-l concentră şi mai mult. Oamenilor nu le plăceau avocaţii tocmai pentru pisălogeala asta a lor, făcându-i să asculte de zece ori acelaşi lucru. Juraţilor le părea rău că nu puteau să-i facă să tacă şi se simţeau frustraţi. În afara tribunalului îi puteau înjura, dar ca juraţi deveneau neputincioşi în această privinţă. Aşa că erau nevoiţi să recurgă la tot felul de tertipuri pentru a-şi omorî timpul: se uitau la ceas, se scărpinau, se uitau în jur plictisiţi. Nu agreau pălăvrăgeala avocaţilor şi pentru că voiau să scape cât mai repede de proces. Le-ar fi plăcut să fi se ofere, pe scurt, toate datele, apoi să dea verdictul, rapid.

Brigance îi explicase toate aceste lucruri clientului său.

— Sunt de acord. Scurtează-l cât poţi, zise Carl Lee.

Aşa şi făcu. Ţinu un discurs de paisprezece minute şi juriul reuşi să fie atent la fiecare cuvânt. Începu să vorbească despre fetiţe şi cât sunt ele de sensibile. Cât de mult se deosebesc de băieţaşi, de câtă protecţie au nevoie. Le povesti despre propria lui fiică, de legătura specială care se creează între tată şi fetiţă – o legătură inexplicabilă şi indestructibilă. Îşi exprimă admiraţia pentru domnul Buckley, că era în stare să se dovedească atât de iertător, faţă de orice pervers beţiv care i-ar fi putut viola fiica. Într-adevăr, era mare. Dar, oare, ei, juraţii, ar mai fi fost atât de înţelegători, dacă propriii lor copii ar fi păţit aşa ceva? Adică, dacă doi ticăloşi drogaţi le-ar fi violat cu bestialitate fiicele, lovindu-le cu piciorul, legându-le…

— Mă opun! strigă Buckley.

— Se admite! ţipă Noose, la rându-i.

Jake nu luă în seamă ţipetele şi continuă cu voce blândă. Le ceru să-şi imagineze, în timpul procesului, că era vorba de fiicele lor. Îi sfătui să nu-l condamne pe Carl Lee, ci să-l trimită acasă, la familie. Nu se referi la iresponsabilitate, dar fiecare ştia că avea s-o facă mai târziu.

Îşi termină repede discursul, lăsând juriul într-o mare dilemă.

— Asta-i tot? întrebă Noose uluit.

Jake dădu din cap şi se aşeză lângă clientul său.

— Foarte bine! Domnule Buckley, puteţi chema primul martor.

— Procuratura o solicită pe Cora Cobb.

Aprodul se duse în camera martorilor şi o aduse pe doamna Cobb. Aceasta depuse jurământul cu Jean Gillespie şi se aşeză.

— Vorbiţi în microfon, fu ea instruită.

— Sunteţi Cora Cobb? întrebă Buckley, cu voce tunătoare.

— Da, domnule.

— Unde locuiţi?