— Unde e domnul Musgrove?

— Întârzie puţin, domnule judecător. Suntem gata, anunţă Buckley.

— Chemaţi următorul dumneavoastră martor, îi ordonă Noose procurorului.

În sală, intră patologul laboratorului de criminalistică. În mod normal nu venea, personal, la procese. Îşi trimitea un subaltern care să explice cauzele morţii. Dar acesta era cazul Hailey şi se simţise obligat să prezinte el însuşi lucrurile. De fapt, din punctul lui de vedere, era cazul cel mai simplu pe care îl avusese în ultima vreme: trupurile fuseseră văzute murind, arma se afla lângă cadavrele ciuruite suficient pentru ca moartea să fi survenit de zece ori. Dar procurorul insistă ca medicul să intre în amănunte, aşa că omul prezentă o mulţime de fotografii de la autopsie, precum şi planşe anatomice.

Mai devreme, în biroul judecătorului, Jake ceruse să se scurteze explicarea cauzelor morţii, dar Buckley nu vru să renunţe.

— Vom fi de acord, dacă vei spune pur şi simplu că au murit din pricina multiplelor leziuni cauzate de gloanţele din mitraliera M-16, spusese Jake.

— Nu, domnule, eu am dreptul să demonstrez în amănunt, spusese Buckley încăpăţânat.

— Dar a zis că va fi de acord, zisese şi Noose.

— Am dreptul s-o demonstrez, nu ceda Buckley.

Aşa că se puse pe treabă. Demonstră cu lux de amănunte, în stilul clasic al procuraturii. Anatomopatologul vorbi timp de trei ore despre câte gloanţe îl străpunseseră pe Cobb şi câte pe Willard, ce făcuse fiecare după ce pătrunsese în trup şi consecinţele asupra organelor vitale. Planşele anatomice fură agăţate de stative speciale, în faţa juriului, iar medicul indica traiectoria fiecărui glonţ în trupul omenesc. Paisprezece, în cazul lui Cobb şi unsprezece, în al lui Willard. Buckley mai punea, din când în când, câte o întrebare şi îşi nota răspunsul.

— Onorată instanţă, am fi fericiţi să ni se dea voie să fim de acord cu cauzele morţii, aşa cum sunt ele prezentate de procuratură, repeta Jake din treizeci în treizeci de minute.

— Aveţi răbdare, replica Buckley tăios.

Jake se foia pe scaun, dădea din cap şi se uita la acei juraţi care nu adormiseră încă.

Doctorul termină pe la amiază, iar Noose, obosit şi ameţit, anunţă două ore de pauză. Juraţii fură treziţi de aprod şi conduşi într-o cameră specială, unde luară masa de prânz. Apoi începură să joace cărţi. Li se interzisese să părăsească tribunalul.

*

În fiecare orăşel din sud, există câte un puşti născut pentru a câştiga uşor bani. El e cel care la cinci ani îşi deschide o tarabă unde vinde limonadă şi-ţi cere douăzeci şi cinci de cenţi pentru un pahar de apă colorată. Ştie că are un gust mizerabil, dar e conştient de faptul că adulţii îl găsesc drăgălaş. El e primul copil de pe stradă care îşi cumpără o maşina de tuns iarba, pe credit, de la Western Auto şi bate la uşa caselor, pentru a le propune oamenilor să le aranjeze grădina, pentru vară. E puştiul care îşi cumpără din propriii lui bani prima bicicletă, pe care o foloseşte pentru a împărţi ziarele, şi cel care vinde felicitări de Crăciun doamnelor bătrâne. Sâmbăta dimineaţa, în vreme ce alţi copii se uită la desene animate, el vinde alune şi seminţe în faţa tribunalului. La doisprezece ani îşi cumpără primul certificat de proprietate şi are cont în bancă. La cincisprezece, îşi cumpără cu bani peşin prima camionetă, chiar în ziua în care îşi ia permisul de conducere. Îşi ia, apoi, o remorcă dotată cu tot ce trebuie pentru îngrijirea gazonului. În timpul competiţiilor sportive interşcolare vinde tricouri cu însemnele echipelor de fotbal. El e descurcăreţul, viitorul milionar.

În Clanton, numele lui era Hinky Myrick şi avea şaisprezece ani. Aşteptă neliniştit în rotondă, până când Noose dădu pauza de masă, apoi trecu printre poliţişti şi intră în sală. Ocuparea unui loc era atât de preţioasă, încât nimeni nu ieşea pentru prânz. Unii se sculau, atrăgeau atenţia tuturor că acela era locul lor şi se duceau apoi la toaletă. Dar majoritatea sufereau cu stoicism pe scaune.

Hincky mirosise ocazia, simţi că oamenii erau la nevoie. Marţi şi miercuri vânduse sendvişuri în faţa tribunalului. La început îşi chemase clienţii, dar apoi pornise el însuşi cu marfa printre rânduri, până în spatele clădirii. Era un profitor înnăscut. O salată cu sos şi pâine costa doi dolari. O farfurie cu pui prăjit şi mazăre, trei dolari. O cutie cu limonadă, un dolar şi jumătate. Acum intrase şi oamenii îi plăteau cât cerea, numai să nu-şi piardă locul. Îşi termină repede marfa şi cei care nu apucaseră începură să-i facă şi comenzi. Hincky era omul zilei.

Alergă până la Claude, îi înmână douăzeci de dolari bucătarului şi-i dădu comenzile. Apoi, aşteptă, uitându-se la ceas. Bucătarul se mişca încet. Hincky îi mai dădu douăzeci de dolari.

Procesul adusese o undă de prosperitate, la care Claude nici nu visase vreodată. Lumea aştepta la coadă să se elibereze câte o masă în local, atât la micul dejun, cât şi la prânz. Luni alergase prin tot oraşul să facă rost de mese pliante. Pentru prânz desfiinţară intervalul, iar chelneriţele abia reuşeau să se strecoare să servească.

Procesul era singurul subiect de conversaţie. Miercuri, toată lumea condamna componenţa juriului. Joi, discuţia se referi mai ales la antipatia crescândă faţă de procuror.

— Se aude că vrea să devină guvernator.

— E democrat sau republican?

— Democrat.

— N-are cum să câştige în statul ăsta fără votul negrilor.

— Ceea ce nu prea se va mai întâmpla, după procesul acesta.

— Sper să-ncerce.

— Se comportă mai mult ca un republican.

În Clantonul dinainte de proces, amiaza începea cu zece minute înainte de ora douăsprezece, când secretarele bronzate, frumoase, îmbrăcate provocator, îşi părăseau birourile din bănci, din tribunal, din agenţiile de asigurare şi porneau pe trotuar, spre poştă, spre bănci sau în alte locuri unde aveau ele treabă. Majoritatea îşi cumpărau câte ceva de mâncare de la Chinese Deli şi se aşezau pe băncile din jurul tribunalului. Se întâlneau cu prietenele şi bârfeau. La orele amiezii, pajiştea din scuar atrăgea mai multe fete frumoase decât concursul pentru Miss Mississippi. Tot pe la douăsprezece, apăreau şi băieţii, ca să le vadă pe prietenele lor.

Dar procesul schimbă lucrurile. Arborii şi băncile se aflau în zona de război. Cafenelele erau pline de soldaţi şi de străinii care nu reuşeau să găsească locuri în sală. Meniurile de la Chinese Deli se împachetau pentru vizitatorii veniţi din alte părţi, aşa că funcţionarele renunţaseră la plimbările lor şi mâncau la birou.

La Tea Shoppe, bancherii şi alte oficialităţi analizau felul în care acest proces afectase oraşul, prin publicitatea neobişnuită. Klan-ul reprezenta un subiect incitant de discuţie. Niciun client nu cunoştea personal pe cineva din această organizaţie, de mult uitată în nordul statului Mississippi. Dar şacalii presei iubeau robele albe.

Joia, la prânz, Coffee Shop oferea clienţilor săi costiţă ţărănească de porc, salată, cereale cu smântână şi cartofi prăjiţi. Dell servea aceste bunătăţi într-o înghesuială nemaipomenită de soldaţi, localnici şi străini. Legea nescrisă a localului era să nu stai de vorbă cu nimeni care purta barbă sau avea un accent mai ciudat. Plutea un aer de răceală total diferit de atmosfera prietenoasă din primele zile de după omorul comis de Carl Lee. Prea mulţi din reprezentanţii presei îşi trădaseră gazdele şi scriseseră lucruri ruşinoase şi neadevărate despre localnici. Soseau în haite din toate părţile ţării şi în douăzeci şi patru de ore „ştiau” absolut totul despre oamenii din Clanton. Localnicii îi urmăriseră cum vânează oficialităţile, pentru a le trage de limbă, cum tăbărau asupra lui Carl Lee care însă nu-i băga în seamă şi se făcea că nu aude întrebările lor idioate; cum filmau orice manifestare extremistă a Klan-ului sau a grupului de negri, făcându-le să pară fenomene normale prin partea locului. Din aceste motive, îi urau din tot sufletul.

— Cu ce naiba s-o fi dat pe faţă, de-i aşa portocalie? întrebă Tim Nunley, uitându-se la o ziaristă care stătea într-un separeu de lângă uşă.

Jack Jones mestecă, studiind şi el faţa femeii.

— Cred că e ceva special, pentru filmare. Pe ecran, apare albă.

— Păi, ea nu e albă?

— Ba da, dar la televizor nu se vede albă, decât dacă se dă cu portocaliu.

Nunley nu părea prea convins.

— Atunci ce folosesc negrii, când apar la televizor? întrebă el.

Nu-i răspunse nimeni.

— Ai văzut-o aseară la televizor? întrebă Jack Jones.

— Nu. De unde e?

— Din Memphis, canalul patru. Aseară a luat un interviu mamei lui Cobb şi, bineînţeles, a sâcâit-o atâta, încât biata femeie a izbucnit în plâns. Mi s-a făcut rău. Cu o seară înainte, a prezentat câţiva membri ai Klan-ului, din Ohio, care şi-au exprimat părerea în legătură cu tot ceea ce ar trebui să facem noi, aici, în Mississippi. Femeia asta e o scorpie.

Joi după-amiază, procuratura îl chemă în boxa martorilor pe Murphy. Amărâtul acela se bâlbâise aproape o oră, încercând să răspundă cât mai corect posibil.

— Calmaţi-vă, domnule Murphy, spunea Buckley mereu.

Omul dădea din cap şi sorbea câte o gură de apă. Era însă foarte greu pentru grefieră să-şi dea seama când nega sau când afirma ceva.

— Nu înţeleg ce spuneţi!

Atunci, Murphy încerca să răspundă şi se împotmolea la câte un „p” sau „t”. După ce reuşea, cu greu, să treacă de aceste consoane, se lansa într-un şir de bâlbâieli, derutându-i pe toţi cei de faţă.

— N-am înţeles ce aţi spus, spunea, disperată, grefiera.

Buckley suspina. Juraţii erau în culmea furiei. Jumătate din cei prezenţi îşi rodeau unghiile.