— Da, domnule. E vorba de domnul Hailey, aici de faţă.

În mod logic, mărturia lui Looney ar fi trebuit să se termine cu această întrebare. Omul se exprimase clar şi concis, trezind simpatia tuturor. Juriul îl ascultase cuvânt cu cuvânt. Dar Buckley şi Musgrove îşi aduseră aminte de diagramele colorate şi îl făcură pe Looney să se plimbe puţin prin faţa lor, să se vadă mai bine cum şchiopătează.

Jake îşi masa fruntea şi nasul. Noose îşi tot ştergea ochelarii. Juraţii erau agitaţi.

— Domnule Brigance, aveţi vreo întrebare? întrebă judecătorul, într-un târziu.

— Numai câteva, răspunse Jake, în vreme ce Musgrove scotea materialele din sală.

— Domnule Looney, la cine se uita Carl Lee când trăgea?

— La băieţii aceia, după câte-mi dau seama.

— S-a uitat şi la dumneavoastră?

— Păi, să vă spun sincer, nu prea m-am uitat în ochii lui. De fapt, mă mişcam în direcţia opusă.

— Aşadar, nu v-a ochit pe dumneavoastră.

— O, bineînţeles că nu. I-a ochit pe băieţii ăia doi. Şi i-a şi nimerit, de fapt.

— Ce făcea când trăgea?

— Ţipa şi râdea, de parcă era nebun. A fost tare ciudat, parcă scăpase de la ospiciu. Şi ceea ce n-am să uit niciodată este că, în tot vacarmul acela infernal, râsul lui se auzea mai tare ca şuieratul gloanţelor şi ca urletele celor doi.

Răspunsul fusese perfect. Jake reuşi cu greu să-şi înăbuşe un zâmbet, îl repetase cu Looney de nenumărate ori şi ieşise excelent. Fiecare cuvânt îşi avusese rostul lui. Avocatul se uită la juraţi. Aceştia rămăseseră cu gura căscată. Jake scrise sau se prefăcu a scrie ceva în agendă, ca să mai amâne cu câteva secunde întrebarea cea mai importantă din proces.

— Aşadar, domnule Looney, Carl Lee v-a împuşcat în picior.

— Da, domnule.

— Credeţi că a fost cu intenţie?

— O, nu! A fost un accident.

— Vreţi să-l vedeţi pedepsit, pentru că v-a împuşcat?

— În niciun caz, domnule. Nu am nimic împotriva lui. A făcut exact ce-as fi făcut şi eu.

Lui Buckley îi căzu pixul din mână şi se prăbuşi pe scaun. Se uită întunecat la martorul lui cel mai important.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că nu-l condamn pentru ce-a făcut. Tinerii ăia i-au violat fata. Am şi eu o fiică. Dacă îndrăzneşte cineva să mi-o violeze, e un om mort. Îl fac ţăndări, exact cum a procedat şi Carl Lee. Ar merita să-l decorăm.

— Vreţi ca juriul să-l condamne pe Carl Lee?

Buckley sări în picioare, răcnind:

— Mă opun! Mă opun! Întrebare nepotrivită!

— Nu! urlă Looney. Nu vreau să fie condamnat! E un erou. El…

— Domnule Looney, nu răspundeţi! zise Noose tare. Nu răspundeţi!

— Mă opun! Mă opun! ţipa Buckley, în vârful picioarelor.

— E un erou! Daţi-i drumul! strigă Looney la Buckley.

— Faceţi linişte! zise Noose, bătând cu ciocănelul în masă. Buckley amuţi. Looney la fel. Jake se întoarse la locul lui şi spuse:

— Îmi retrag întrebarea.

— Vă rog să nu luaţi în consideraţie intervenţia aceasta, le spuse Noose juraţilor.

Looney le zâmbi şi ieşi din sală şchiopătând.

— Chemaţi următorul martor, rosti Noose, scoţându-şi ochelarii.

Buckley se ridică încet şi teatral.

— Procuratura se opreşte aici.

— Bun, zise Noose, uitându-se la Jake. Presupun că dumneavoastră aveţi vreo două moţiuni.

— Da, domnule judecător.

— Foarte bine. Vorbim despre ele la mine, în birou. Judecătorul le permise juraţilor să plece, dându-le aceleaşi instrucţiuni, ca de obicei, şi amână întrevederea pentru vineri, la ora nouă.

37

Jake se trezi în întuneric, cu o uşoară indispoziţie, o durere de cap datorată oboselii şi berii Coors şi auzi sunetul inconfundabil al soneriei, de parcă cineva ar fi apăsat continuu pe buton, cu un deget mare şi ferm. Deschise uşa din faţă, aşa cum era, în cămaşă de noapte, şi încercă să identifice cele două siluete care aşteptau în întuneric. Îşi dădu seama că erau Ozzie şi Nesbit.

— Cu ce vă pot ajuta? îi întrebă el.

Intrară după el, în hol.

— Astăzi au de gând să te omoare, zise Ozzie.

Jake se aşeză pe canapea şi îşi masă tâmplele.

— Poate c-au să şi reuşească.

— Jake, e treabă serioasă. Au plănuit să te omoare.

— Cine?

— Cei din Klan.