— Ţi-a spus Mickey Mouse?

— Da. M-a sunat ieri să mă anunţe că se pune ceva la cale. A revenit acum două ore şi mi-a spus că tu eşti fericitul. Astăzi e o zi mare. Îl vor îngropa pe Stump Sisson, în dimineaţa aceasta, la Lodysville, şi e momentul răzbunării.

— De ce eu? De ce nu-l omoară pe Buckley sau pe Noose, doar merită mai mult, nu-i aşa?

— N-am avut ocazia să discutăm despre asta.

— Ce metodă au ales pentru executarea mea? întrebă Jake, simţindu-se vulnerabil, aşa cum stătea acolo, în cămaşă de noapte.

— Nu mi-a spus.

— Dar ştia?

— N-a intrat prea mult în detalii. A spus doar că vor încerca să te omoare astăzi.

— Şi eu ce să fac? Să mă predau?

— Le ce oră te duci la birou?

— Păi, acum cât e ceasul?

— Aproape cinci.

— Atunci, fac un duş, mă bărbieresc şi sunt gata.

— Te-aşteptăm.

La cinci şi jumătate, îl duseră la birou şi încuiară uşile. La ora opt, veni un pluton de soldaţi, care se aşeză sub balcon, aşteptând. Harry Rex şi Ellen priveau de la etajul al doilea al tribunalului. Jake ieşi flancat de Ozzie şi de Nesbit. O luară pe strada Washington. Şacalii presei mirosiseră ceva şi se ţineau ca scaiul.

Moara abandonată de lângă silozuri se afla pe vechea cale ferată dezafectată, cam la jumătatea celui mai înalt deal din Clanton, nu departe de scuar. Alături era o stradă asfaltată pe porţiuni, neîngrijită, care cobora şi se intersecta cu Cedar Street, apoi devenea mai bună şi mai lată, până când se unea cu Quincy Street – graniţa de est a scuarului din Clanton.

Din locul pe care îl alesese, în acel siloz părăsit, omul cu masca avea o perspectivă clară, dar şi cam depărtată, a tribunalului. Bâjbâi pe întuneric şi ochi printr-o gaură pe care, era sigur, n-o remarcase nimeni. Încrederea îi fu întărită şi de porţia zdravănă de whisky. Exersase mişcarea de la ora şapte şi jumătate. Deodată, văzu agitaţie în jurul biroului avocatului.

Unul din camarazii lui îl aştepta într-o camionetă, ascunsă într-un depozit vechi de lângă siloz. Motorul mergea, iar şoferul fuma Lucky Strike, una după alta, nerăbdător să audă împuşcătura carabinei.

În vreme ce ajunsese grupul pe Washington Street, ochitorul intră în panică. Abia putea vedea prin lunetă capul avocatului, săltând încolo şi încoace pe fundalul verde al ierbii, înconjurat de reporteri. Hai, spunea alcoolul, fă puţină agitaţie. Îşi calculă timpul şi acţionă trăgaciul când ţinta se apropiase de uşile din spate ale tribunalului. Împuşcătura se auzi cu claritate. Jumătate din soldaţi se aruncară la pământ, iar ceilalţi îl înşfăcară pe Jake şi îl traseră sub verandă. Un soldat din pază ţipă sfâşietor. Reporterii şi echipele televiziunii se culcară şi ei la pământ, dar îşi ţineau aparatele în sus, ca să prindă orice imagine sângeroasă. Soldatul strigă din nou. Altă împuşcătură. Apoi, încă una.

— A fost împuşcat! strigă cineva.

Soldaţii alergau din toate părţile spre cel împuşcat. Jake intrase la adăpost, pe uşile tribunalului. Căzu pe podea şi îşi îngropă capul în mâini. Ozzie se opri lângă el, uitându-se la soldaţi, pe uşa întredeschisă.

Puşcaşul ieşi repede din siloz, îşi aruncă arma pe locul din spate al camionetei şi dispăru, împreună cu tovarăşul său, în întinderea câmpiei. Mai aveau de asistat şi la înmormântarea din sudul statului Mississippi.

— L-au împuşcat în gât! strigă cineva.

Camarazii celui căzut îl ridicară şi îl duseră spre un jeep.

— Cine-a fost împuşcat? întrebă Jake, fără să-şi ia mâinile de la ochi.

— Unul din soldaţii de pază, îi răspunse Ozzie. Tu n-ai nimic?

— Cred că nu, răspunse el, punându-şi mâinile la ceafă şi uitându-se în pământ. Unde e servieta mea?

— E acolo, pe stradă. Ţi-o aducem imediat.

Ozzie îşi luă aparatul de transmisie de la brâu şi dădu ordine dispecerului, în legătură cu oamenii lor din tribunal.

Când fu clar că împuşcăturile încetaseră, şeriful ieşi, alăturându-se soldaţilor de-afară. Nesbit se apropie de Jake.

— Eşti teafăr?

Colonelul apăru de după colţ, înjurând şi strigând:

— Ce dracu s-a-ntâmplat? Am auzit nişte împuşcături.

— Mackenvale a fost lovit.

— Şi unde e acum?

— La spital, răspunse un soldat, arătându-i jeep-ul care se pierdea în depărtare.

— E grav?

— Părea destul de rău. L-au nimerit în beregată.

— În beregată? De ce l-au mişcat?

Nu răspunse nimeni.

— A văzut cineva ceva? întrebă colonelul.

— Se pare că s-a tras de pe deal, zise Ozzie uitându-se pe strada Cedar, în sus.

— Ia trimite un jeep acolo, să vedem ce-i.

— E o idee.

Colonelul dădu oamenilor săi nişte ordine, presărate pe alocuri cu înjurături obscene. Soldaţii se împrăştiară în toate direcţiile, cu puştile încărcate, gata de luptă, în căutarea asasinului. Dar acesta ajunsese deja în comitatul vecin.

Ozzie puse servieta pe podea, lângă Jake.

— Cum se simte? îl întrebă el în şoaptă pe Nesbit.

Harry Rex şi Ellen se opriseră pe scările unde fuseseră împuşcaţi Cobb şi Willard.

— Nu ştiu. Nu s-a mişcat de zece minute, zise Nesbit.

— Jake, te simţi bine? îl întrebă şeriful.