— Şi? întrebă Harry Rex.
— Şi, a fost ales în juriu, iar eu am obţinut cel mai „baban” verdict din istoria comitatului Ford. Recordul acela n-a fost întrecut nici astăzi.
— Cazul Stubbefield? întrebă Jake neîncrezător.
— Ai ghicit, băiete! În proces cu North Texas Pipeline, în septembrie 1947. Opt sute de mii de dolari! Verdict confirmat de Curtea Supremă, la apel.
— Şi l-ai plătit? întrebă Harry Rex.
Lucien luă o-nghiţitură şi-şi linse buzele.
— Cu optzeci de mii, în bancnote de câte-o sută, zise el cu mândrie. Şi-a construit o casă nouă şi-apoi i-a dat foc.
— Care a fost partea ta? întrebă Atcavage.
— Patruzeci la sută, fără optzeci de mii.
Încăperea fu cuprinsă de tăcere. Toţi, cu excepţia lui Lucien, calculau.
— Măi, să fie! exclamă Atcavage.
— Glumeşti, Lucien, nu-i aşa? zise Jake cu jumătate de gură.
— Ştii bine că nu. Recunosc, mint uneori, când sunt nevoit s-o fac, dar niciodată în astfel de cazuri. Vorbesc foarte serios, tipul poate fi cumpărat.
— Cu cât? întrebă Harry Rex.
— Las-o baltă! exclamă Jake.
— Cred că ne-ajung vreo cinci mii de dolari, bani peşin.
— Am zis, las-o baltă!
Se făcu linişte şi toţi se uitară la Jake să se convingă că, într-adevăr, nu era interesat de persoana lui Clyde Sisco. Văzând că nu, mai luară o gură de bere şi aşteptară următorul nume. Pe la zece şi jumătate, Jake bău prima cutie. Peste o oră, nu mai aveau nicio bere. Lucien ieşi în balcon şi se uită la negrii care treceau de colo-colo, cu lumânări aprinse în mâini.
— Jake, ce-i cu poliţistul ăla din maşina care staţionează în faţa casei mele?
— E garda mea de corp.
— Cum îl cheamă?
— Nesbit.
— Nu doarme?
— Probabil că da.
Lucien se aplecă imprudent peste balustradă.
— Hei, Nesbit, strigă el.
Nesbit deschise portiera maşinii de patrulare.
— Da! Ce s-a-ntâmplat?
— Jake vrea să te duci să cumperi nişte bere. Îi e sete. Ia douăzeci de dolari. Doreşte o duzină de cutii Coors.
— Nu pot să cumpăr alcool, câtă vreme sunt de serviciu, protestă Nesbit.
— De când asta? îşi râse Lucien în barbă.
— N-am cum să fac aşa ceva.
— Nu e pentru tine, Nesbit. E pentru domnul Brigance. Şi, crede-mă, are mare nevoie. L-a sunat deja pe şerif să-i spună şi el i-a spus că e-n regulă.
— Cine l-a sunat pe şerif?
— Domnul Brigance, minţi Lucien. Iar şeriful i-a spus că nu-i pasă ce faci, atâta vreme cât nu bei tu.
Nesbit păru satisfăcut cu explicaţia aceasta. Lucien îi aruncă douăzeci de dolari de la balcon, şi în câteva minute se întoarse cu un set din care lipsea o cutie. O păstrase pentru el. Lucien îi ordonă lui Atcavage să aducă berea de jos. Primele cutii fură împărţite.
Peste vreo oră, petrecerea lua sfârşit, deoarece terminară de studiat lista. Nesbit îi luă pe Harry Rex, pe Lucien şi pe Atcavage la el, în maşină, şi-i duse acasă. Jake şi funcţionara lui se aşezară pe balcon cu câte o bere în mână, uitându-se la procesiunea negrilor. În partea de vest a scuarului erau parcate o mulţime de maşini, iar lângă ele stăteau câţiva bărbaţi, care îşi aşteptau rândul la ritualul cu lumânările.
— N-a fost rău! zise Jake liniştit, uitându-se la negri. Am făcut adnotări aproape în dreptul fiecărui nume. Nu ne lipsesc informaţii decât pentru vreo douăzeci de indivizi.
— Care-i pasul următor?
— Încerc să aflu câte ceva şi despre cei pe care nu-i cunosc prietenii mei, apoi vom face câte-o fişă pentru fiecare membru al juriului. O să-i cunoaştem ca pe propriile noastre buzunare, până luni.
