Era goală sau plină? întrebă Buckley dramatic.
Era complet golită.
„Mare lucru” – gândi Jake. Omului îi fusese sete! Vorba ceea, „Oswald a mâncat un pui, aşteptându-l pe Kennedy!” Nu, el nu avea nicio întrebare pentru Rady.
— Şi acum, domnule judecător, ultimul nostru martor, rosti Buckley pe la ora patru. Ofiţerul Dewayne Looney.
Acesta intră sprijinit într-un baston, şi se îndreptă şchiopătând spre boxa martorilor. Îşi scoase pistolul şi i-l dădu lui Pate. Buckley se uita mândru la el.
— Vreţi să vă spuneţi numele, domnule?
— Dewayne Looney.
— Şi adresa?
— Strada Bennington, numărul o mie patru sute şaizeci şi opt, Clanton, Mississippi.
— Câţi ani aveţi?
— Treizeci şi nouă.
— Unde lucraţi?
— La departamentul şerifului, în comitatul Ford.
— Şi ce faceţi acolo?
— Sunt dispecer.
— Unde lucraţi în douăzeci mai?
— Eram poliţist activ, ajutor de şerif.
— Eraţi de serviciu?
— Da. Trebuia să transport doi prizonieri de la închisoare, la tribunal, şi invers.
— Cine erau deţinuţii aceia?
— Billy Ray Cobb şi Pete Willard.
— Pe la ce oră vă pregăteaţi să plecaţi de la tribunal?
— Pe la unu şi jumătate.
— Cine mai era de serviciu cu dumneavoastră?
— Prather. Noi răspundeam de cei doi prizonieri. Mai erau şi alţi poliţişti de faţă, dar noi îi păzeam.
— Ce s-a întâmplat când s-a terminat înfăţişarea?
— Le-am pus cătuşe imediat, şi i-am scos de aici. I-am dus în cămăruţa de-acolo şi am aşteptat câteva momente, apoi Prather a luat-o spre ieşire.
— Şi?
— Am încercat să coborâm scările din spate, Cobb, primul, Willard, al doilea şi eu ultimul. După cum v-am mai spus, Prather plecase înainte. În momentul acela, ieşise deja.
— Da, domnule. Apoi?
— Apoi, Cobb ajunsese aproape jos, când au început împuşcăturile. Eu mă aflam pe palier, gata să cobor. La început, n-am văzut pe nimeni. După o clipă, însă, mi-a apărut în faţa ochilor Carl Lee Hailey, care trăgea cu mitraliera. Cobb a fost trântit în spate, peste Willard, ţipau amândoi, apoi au căzut grămadă, încercând să se întoarcă.
— Da, domnule. Vă rog să descrieţi tot ce-aţi văzut.
— Se auzea şuieratul gloanţelor, izbindu-se-n perete şi nimicind totul în calea lor. Era cea mai zgomotoasă armă pe care o auzisem vreodată şi părea că răpăielile nu se vor sfârşi niciodată. Cei doi urlau şi se zvârcoleau neputincioşi. După cum ştiţi, aveau cătuşe.
— Da, domnule. Ce vi s-a întâmplat dumneavoastră?
— Aşa cum v-am mai spus, nu trecusem de palier. Cred că unul din gloanţe a ricoşat în perete şi m-a lovit în picior. Încercam să urc scările, când am simţit arsura.
— Şi ce s-a întâmplat cu piciorul dumneavoastră?
— Mi l-au amputat, răspunse Looney cu naturaleţe, de parcă lucrul acesta se întâmplase adesea. De la genunchi în jos.
— L-aţi văzut bine pe cel care trăgea?
— Da, domnule.
— Îl puteţi arăta juriului?
