— Nu mare lucru. Noose l-a cam frecat pe Jake, da-i trece! Buckley voia război şi prietenul nostru i-a spus că, dacă nu se calmează, o să-l aibă! Rufus a-nceput să ţipe că Jake a stârnit juriul. Acesta i-a răspuns că-i pare rău şi i s-a adresat cu „guvernatorule” Buckley a ţipat la judecător: „Auziţi cum îmi zice! Vă rog să faceţi ceva!” Iar Noose i-a răspuns: „Vă rog, domnilor, comportaţi-vă civilizat”. Iar Jake: „Vă mulţumesc, domnule judecător”. Apoi, după câteva minute i-a zis iar „guvernatorule”.
— De ce le-a făcut pe doamnele acelea bătrâne să plângă?
— Păi, a făcut o mişcare genială, Harry Rex. Le-a arătat tuturor că se află într-o sală de tribunal şi că nu se teme de nimeni. A dat prima lovitură. L-a enervat atât de tare pe Buckley, încât nu cred să-şi mai revină din starea asta. Noose îl respectă pentru că nu se lasă intimidat de el. Juraţii au fost şocaţi, dar i-a trezit şi le-a demonstrat că e vorba de un război. O mişcare foarte inteligentă.
— Da, m-am gândit eu.
— Nu ne-am făcut probleme. Femeile acelea au fost aduse ca să trezească mila, dar Jake a reamintit juriului ce-au făcut băieţeii lor, înainte de a muri.
— Nişte ticăloşi!
— Chiar dacă mai există vreun resentiment din partea juriului, vor uita, până la ultimul martor.
— Jake e bun, nu-i aşa?
— E foarte bun. Pentru vârsta lui, e cel mai grozav pe care l-am văzut în viaţa mea.
— Aşteaptă să vezi argumentaţia finală. E-n stare să stoarcă lacrimi şi din piatră seacă.
Jake se întoarse şi îşi turnă o margaritas mică, pentru a-şi liniştii nervii. Harry Rex bău ca un marinar.
După-amiază, Ozzie fu primul martor al procuraturii. Buckley făcuse desene mari şi colorate, pe scările tribunalului, şi trasaseră împreună ultimele mişcări ale lui Cobb şi Willard.
Apoi, procurorul pregăti un set de fotografii color, şaisprezece pe douăzeci şi patru, ale celor doi proaspăt împuşcaţi, întinşi pe scări. Erau înspăimântătoare. Jake văzuse multe poze cu cadavre şi, deşi nu erau plăcute la vedere, nu te înfiorau chiar aşa. De exemplu, îşi amintea de un împuşcat în inimă, pe o terasă. Era un bătrân uriaş şi musculos, iar glonţul nu-i mai ieşise din trup, aşa că nu avea urme de sânge, ci doar o gaură mică, în piept. Arăta de parcă ar fi căzut, în somn, pe terasă sau ca şi cum s-ar fi îmbătat, ca Lucien. Se simţise chiar jenat, când o arătase juriului. Prea era curată, poza aceea! Dar majoritatea fotografiilor de genul acesta te înfricoşau şi te făceau să-ţi vină rău. Pe pereţi se vedea sânge şi bucăţi din trup erau împrăştiate în toate părţile. Cei de la procuratură puneau în evidenţă aceste detalii şi le descriau cu lux de amănunte, în faţa Curţii. Buckley obişnuia să ceară voie politicos să arate fotografiile juriului, iar judecătorii consimţeau, fără probleme. Apoi, procurorul şi ceilalţi urmăreau cu atenţie expresiile de pe feţele lor, care deveneau oripilate şi dezgustate, îndată ce se uitau la ele. Uneori, li se făcea chiar rău. Jake văzuse doi juraţi vomitând la vederea unui cadavru măcelărit.
Fotografiile de felul acesta erau foarte periculoase şi provocatoare. Dar constituiau probe importante, cum spuneau cei de la Curtea Supremă. Ele ajutau juriul la luarea deciziilor. În statul Mississippi se luase hotărârea să fie admise, indiferent de reacţia celor prezenţi.
Jake văzuse aceste fotografii cu o săptămână în urmă şi protestele lui, în legătură cu folosirea lor la proces, nu fuseseră ascultate.
Fuseseră înrămate profesional, lucru pe care procuratura nu-l mai făcuse până atunci. Buckley înmână prima fotografie doamnei Reba Betts, din boxa juriului. Era cea cu capul lui Willard, cu creierul împrăştiat.
— Dumnezeule! murmură ea, dând-o următorului, care privi, plin de oroare, şi o pasă celui de lângă el.
Când o văzură toţi, Buckley le dădu alta. Acest ritual dură vreo treizeci de minute. Procurorul luă apoi mitraliera şi i-o arătă lui Ozzie.
— Puteţi identifica această armă?
— Da, este cea găsită la locul faptei.
— Cine a luat-o de acolo?
— Eu.
— Şi ce-aţi făcut cu ea?
— Am împachetat-o într-o pungă de plastic şi-am dus-o la poliţie. Am ţinut-o sub cheie, până când am trimis-o domnului Laird, de la laboratorul de criminalistică din Jackson.
— Domnule judecător, procuratura cere să se ia în consideraţie această probă, zise Buckley, agitând arma deasupra capului.
— Nu mă opun, zise Jake.
— Nu mai avem nimic de întrebat, rosti Buckley.
Jake îşi răsfoia notiţele. Judecătorul îl întrebă dacă are ceva de adăugat. Se îndreptă agale spre podium şi întrebă:
— Dumneavoastră i-aţi arestat pe Billy Ray Cobb şi pe Pete Willard?
Buckley îşi împinse scaunul înapoi şi se trase pe margine, gata să sară, dacă va fi nevoie.
— Da, eu.
— Din ce motiv?
— Pentru violarea lui Tonya Hailey, răspunse el prompt.
— Şi câţi ani avea fetiţa, în momentul în care a fost violată?
— Zece ani.
— E adevărat că Pete Willard a semnat o declaraţie, din care re…
— Mă opun! Mă opun! Domnule judecător, e inadmisibil şi domnul Brigance ştie lucrul acesta!
Ozzie dădu din cap afirmativ.
— Se admite.
Buckley tremura.
