— A greşit numărul, zise.

Se uitară atent unul la altul. Zâmbiră.

— Mă rog, să ne-ntoarcem în clasa întâi, sparse Jake tăcerea.

— Aşa… Ei, şi când a fost să-ncep şcoala, Willie Ray şi ceilalţi din gaşcă s-au urcat în autobuzul care mergea la şcoala pentru negri. M-am urcat şi eu, dar şoferul m-a luat de mână, foarte delicat, şi m-a dat jos. Eu am început să urlu, unchiul meu m-a dus acasă şi i-a spus mamei: „Lucien s-a urcat în autobuzul negrilor”. Maică-mea s-a făcut albastră şi-a-nceput să-mi măsoare poponeţul cu palma. M-a altoit şi bătrânul, dar mai târziu, peste ani, a recunoscut c-a fost mişto. Prin urmare m-am dus la şcoala albilor, unde n-am încetat niciodată să trec drept puştiulică de bani gata. Toţi îl urau pe puştiulică de bani gata, mai ales într-un orăşel amărât cum e Clanton. Acum, nu c-aş fi fost eu vreun simpatic – însă toţi se-ntreceau în a mă detesta, pur şi simplu pentru că ai mei aveau bani. De-asta nu mă prea uit eu cu ochi buni la bani. De-atunci a început non-conformismul meu, din clasa întâi. M-am hotărât atunci să nu semăn cu maică-mea, căreia parcă-i puţea tot timpul şi se uita de sus la toţi, şi nici cu bătrânul, care era prea ocupat ca să-i mai placă ceva. Aşa că mi-am băgat picioarele în toată afacerea şi mi-am zis că eu unul vreau să mă distrez un pic.

Jake se întinse, închise ochii.

— Eşti nervos? îl întrebă Lucien.

— Vreau să se termine, atât.

Telefonul sună din nou. De data asta, Lucien fu cel care înşfacă receptorul, ascultă, apoi îl puse în furcă.

— Care-i treaba? vru să ştie Harry Rex.

Jake se ridică, privindu-l pe Lucien. Sosise clipa.

— Era Jean Gillespie. Juriul şi-a terminat dezbaterile.

— O, Doamne, făcu Jake, frecându-se la tâmple.

— Ascultă, Jake, începu Lucien, sfătos. Milioane de oameni vor fi cu ochii pe noi; fii calm, şi mare atenţie la ce-ţi iese din gura.

— Şi eu ce fac? se văită Harry Rex. Îmi vine să vărs…

— Ciudat mai sună sfatul ăsta din gura ta, Lucien, zise Jake în timp ce-şi încheia haina luată de la Stan.

— Am învăţat şi eu multe. Arată ce poţi. Dacă câştigi, vezi ce le spui ziariştilor. Nu uita să mulţumeşti juraţilor. Şi dacă pierzi…

— Dacă pierzi, se băgă Harry Rex în vorbă, ia-o la fugă cât poţi de tare, fiindcă negrii ăia o să facă ravagii în tribunal.

— Mă cam suflă vântul, recunoscu Jake.

Agee anunţă, din capul scărilor, că juriul e gata. Ceru să se facă linişte, iar mulţimea amuţi dintr-odată. Se îndreptară spre coloanele din faţă, unde Agee le porunci să se roage în genunchi. Ascultătoare, gloata îngenunche; de la primul până la ultimul, bărbaţi, femei, copii, se rugară cu multă râvnă la Dumnezeu să-i dea libertate omului lor. Până şi soldaţii, adunaţi la un loc, se rugau pentru achitare.

Ozzie şi Moss Junior îi aşezară pe oameni în sală şi pe soldaţi şi poliţişti pe lângă ziduri şi de-a lungul culoarului din mijloc. Jake îşi făcu apariţia din anticameră; îl privi lung pe Carl Lee, aşezat la masa apărării, apoi trecu cu privirea peste asistenţă. În sală, mulţi erau cufundaţi în rugăciune; mulţi îşi muşcau unghiile; Gwen se ştergea la ochi; Lester se uita la Jake, cuprins de spaimă. Copiii erau năuciţi şi speriaţi.

Când Noose îşi luă în primire locul, curtea se cufundă într-o tăcere încordată. Niciun sunet nu mai pătrundea de afară, unde douăzeci de mii de negri încremeniseră îngenuncheaţi, ca musulmanii. O linişte grea, profundă, înghiţise tribunalul şi împrejurimile.

— Am fost anunţat că juriul a luat o hotărâre. Aşa este, domnule aprod? Prea bine. Vom invita juriul imediat, dar mai înainte vreau să fac câteva precizări. Nu voi tolera ieşiri necontrolate, iar şeriful are ordin să scoată din sală pe oricine ar provoca neorânduială. La nevoie, voi evacua sala. Şi acum, să poftească juraţii.

Se deschise uşa, prin care se scurse un veac de tăcere până când îşi făcu apariţia, mai întâi, Eula Dell Yates, cu ochii înlăcrimaţi. Jake lăsă ochii în pământ. Carl Lee se agăţă cu privirea, vitejeşte, de portretul lui Robert E. Lee, atârnat deasupra capului lui Noose. Intrară pe rând, ocupând cu sfială boxa juraţilor. Arătau speriaţi, ofiliţi, împuţinaţi. Jake simţea că i se face rău. Barry Acker ţinea în mână o foaie de hârtie care captiva privirile tuturor.

— Doamnelor şi domnilor, aţi stabilit un verdict?

— Da, domnule judecător, răspunse conducătorul juriului cu un glas piţigăiat, nervos.

— Vă rog să-l înmânaţi grefierei.

Jean Gillespie luă hârtia şi o duse, la rândul ei, judecătorului. După ce o studie o veşnicie, acesta rosti:

— Din punct de vedere al procedurii, totul este în ordine.

Eula Dell înota în lacrimi; neajutorată, îşi trăgea nasul– singurul sunet în încăperea ticsită. Jo Ann Gates şi Bernice Toole îşi tamponau ochii cu batista. Plânsul nu putea să însemne decât un singur lucru. Jake se jurase să nu se mai uite în direcţia juriului înainte de a se da citire verdictului, dar îi era imposibil. La primul proces penal, îşi amintea cum juraţii zâmbeau în timp ce-şi ocupau locurile, ceea ce-l făcuse pe Jake să spere într-un verdict de achitare. Câteva clipe mai târziu avea să afle că surâsul acela însoţea de fapt satisfacţia că un răufăcător n-avea să mai bată străzile în libertate. De atunci, îşi făgăduise să nu-i mai privească niciodată pe juraţi. Şi, totuşi, niciodată nu s-a putut abţine să spere într-un semn complice cu ochiul, într-un deget ridicat în semn de clemenţă. De fiecare dată, însă, speranţele sale erau îngropate.

Noose îl fixă pe Carl Lee.

— Acuzatul este rugat să se ridice.

Jake nu se îndoia că limba engleză nu-i străină de porunci mult mai înfricoşătoare – şi totuşi, pentru un avocat criminalist, această poruncă, rostită într-un astfel de moment, era grea de cele mai sinistre implicaţii. Îi tremurau mâinile şi-l durea burta.

Noose îi înapoie lui Jean Gillespie hârtia care consemna verdictul:

— Doamnă grefier, vă rog să daţi citire.

Femeia despături foaia, cu faţa spre acuzat.

— Referitor la toate capetele de acuzare, noi, juriul, am stabilit că inculpatul este nevinovat, pe considerent de iresponsabilitate.

Carl Lee se întoarse, ţâşnind spre balustradă. Tonya şi băieţii săriră de pe locurile lor din primul rând şi se agăţară de el. Sala se dezlănţui, cuprinsă de delir. Gwen dădu un ţipăt şi izbucni în lacrimi, îngropându-şi capul în braţele lui Lester. Reverenzii se ridicară în picioare şi, cu ochii spre cer, porniră să strige: „Aleluia!”, „Iisus fie lăudat!” şi „Doamne! Doamne! Doamne!” În zadar încerca Noose să-i cheme la ordine, ce-i drept, fără prea mare tragere de inimă:

— Linişte, linişte, linişte în sală!…

Nu-l mai auzea nimeni în mijlocul vacarmului şi se consolă repede la gândul că un pic de bucurie nu strică.

Jake se simţea stors, fără vlagă, paralizat. Un surâs obosit în direcţia juriului, atât putu schiţa. Ochii i se sparseră în lacrimi, buza prinse să-i tremure, dar mai avu putere să hotărască să nu se dea în spectacol. Dădu din cap către Jean Gillespie, care plângea de-a binelea, şi rămase aşezat la masa apărării, inert, dând din cap, sleit de orice putere. Cu coada ochiului îi vedea pe Musgrove şi Buckley adunând dosare, formulare, tot soiul de hârtii impunătoare, într-un vraf înghiţit apoi cu lăcomie în pântecele servietelor. Poartă-te cu eleganţă, îşi spuse în sinea lui.

Un băiat ţâşni printre doi poliţişti, dispăru pe uşă şi traversă în goană rotonda, strigând cât îl ţineau puterile:

— Nevinovat! Nevinovat!…

Atunci se rupseră toate zăgazurile acolo, afară. Reacţia întârziată a celor de sub cerul liber se adăugă tumultului, strivind glasul neînsemnat al lui Noose:

— Linişte, linişte în sală!…

Judecătorul mai îngădui un minut de bucurie revărsată, după care ceru şerifului să restabilească ordinea. Ozzie îşi ridică mâinile şi vorbi. Vacarmul se muie, se nărui, se stinse. Carl Lee le dădu drumul copiilor, se întoarse la masa apărării, se aşeză lângă avocatul lui şi-l luă în braţe, râzând printre sughiţuri de plâns. Noose îl privi, surâzând.

— Domnule Hailey, ai fost judecat de un juriu alcătuit din oameni ai comunităţii în care trăieşti. În urma deliberării, ai fost găsit nevinovat. Nu-mi amintesc de vreo probă care să menţioneze că eşti şi în prezent un om periculos ori că ai nevoie în continuare de tratament psihiatric. Prin urmare, eşti un om liber. Dacă nu mai e nimic de adăugat, continuă judecătorul, declar şedinţa suspendată, urmând să ne întâlnim pe 15 august.

Carl Lee dispăru înăbuşit sub un morman de îmbrăţişări. Familia, prietenii îl strângeau în braţe, se strângeau în braţe, îl strângeau pe Jake în braţe, plângeau trecând peste stăvilarul ruşinii, lăudând pe Domnul, spunându-i lui Jake cât e de iubit.

Dădură buzna ziariştii, asediindu-l pe Jake cu o artilerie de întrebări. Acestuia nu-i rămase decât să ridice mâinile, să spună că n-are de făcut comentarii, până la conferinţa de presă pe care le-o oferi, cu elegantă generozitate, pentru ora paisprezece, în biroul său.

Buckley şi Musgrove ieşiră printr-o uşă laterală, iar juraţii fură încuiaţi în camera juriului, în aşteptarea autobuzului care urma să-i ducă, pentru ultima dată, la motel. Barry Acker obţinu promisiunea şerifului de a-l escorta până acasă şi de a-i asigura protecţie permanentă peste zi.

La rândul lui, Carl Lee fu asaltat de reporteri. „Eu vreau acasă”, repeta el, cu încăpăţânare. „Acasă, vreau acasă…”