Agee desfăşură o pânză mare albastră cu alb, pe care scria „Eliberaţi-l pe Carl Lee”. Cincisprezece predicatori se pregătiră să o poarte în fruntea marşului. Se postaseră în mijlocul străzii Jackson, cu faţa spre tribunal, în timp ce Agee dădea ordine mulţimii. Mii de negri îi urmară spre partea vestică a scuarului, strigându-şi lozinca atât de cunoscută în oraş, într-un cor nesfârşit. Pe măsură ce se apropiau de tribunal, li se mai adăugau şi alţi participanţi.

Mirosind pericolul, negustorii încuiară magazinele şi se retraseră la casele lor, în siguranţă. Îşi verificară poliţele de asigurare, să vadă dacă erau valabile şi în caz de tulburări sociale. Soldaţii cei verzi se pierdură într-o mare neagră. Colonelul, transpirat şi nervos, ordonă trupelor sale să înconjoare tribunalul şi să fie ferme. În vreme ce Agee şi ai lui intrau pe strada Washington, Ozzie se întâlni cu un grup de membri ai Klan-ului. Încercă să-i convingă că lucrurile puteau lua o întorsătură neplăcută şi că nu le mai putea garanta securitatea. Le recunoscu dreptul la întrunire, dar le ceru, cu tact, să părăsească scuarul, înainte de a începe vreun necaz. Aceştia dispărură repede, fără să comenteze.

Când negrii trecură pe sub fereastra camerei juriului, toţi cei doisprezece se repeziră să se uite afară. Vuietul continuu făcea să vibreze ferestrele. Cornul portavoce părea un difuzor. Jurii se uitară uluiţi la mulţimea aceea de negri care umpluse strada şi continua după colţ. Toţi cereau, prin placarde făcute de ei, eliberarea lui Carl Lee.

— N-am ştiut că sunt atâţia cioroi în comitatul Ford, zise Rita Mae.

Ceilalţi gândiră la fel.

Buckley era furios. Se uita, împreună cu Musgrove, de la o fereastră de la etajul al treilea. Rumoarea de afară le întrerupsese conversaţia.

— N-am ştiut că sunt atâţia negri în comitatul Ford, zise Musgrove.

— Nici nu sunt. Cineva i-a asmuţit încoace. Mă întreb cine.

— Probabil că Brigance.

— Da, e posibil. E convenabil să facă circul ăsta, în vreme ce juriul deliberează. Sunt vreo cinci mii de negri acolo, jos.

— Cel puţin.

Noose şi domnul Pate priveau şi ascultau din birou. Judecătorul nu părea fericit. Era îngrijorat pentru juriul lui.

— Nu văd cum se vor concentra cu zgomotul acesta.

— Şi-au ales bine momentul, nu-i aşa, domnule judecător? zise domnul Pate.

— Cam aşa.

— Nu ştiam că sunt atât de mulţi negri în comitat.

Le luă douăzeci de minute domnului Pate şi lui Jean Gillespie până îi găsiră pe avocaţi şi până restabiliră ordinea în sală. Când toate fură aranjate, fu invitat juriul. Oamenii intrară şi se aşezară la locurile lor, fără să zâmbească. Noose îşi drese vocea:

— Doamnelor şi domnilor, e vremea să mergem la masă. Sunt sigur că nu aţi terminat încă deliberările.

Barry Acker aprobă.

— Haideţi să luăm o pauză de prânz, până la unu şi jumătate, îmi dau seama că nu puteţi părăsi tribunalul, dar vreau să staţi la masă liniştiţi, fără să vă mai gândiţi la caz. Îmi cer iertare pentru ceea ce se petrece afară, dar nu pot face nimic. În birou, Buckley se înfuriase.

— E o nebunie, domnule judecător! în asemenea condiţii, juriul n-are cum să se concentreze. E clar că e o încercare deliberată de intimidare.

— Nu-mi place deloc! zise Noose.

— Cineva a pus totul la cale, domnule judecător. Se vede de la o poştă că e cu intenţie! strigă Buckley.

— Nu e bine deloc, adăugă Noose.

— Sunt gata pentru reluarea procesului.

— Nu sunt dispus să fac aşa ceva. Tu ce spui, Jake?

Jake rânji şi spuse:

— Eliberaţi-l pe Carl Lee!

— Foarte amuzant! grohăi Buckley. Probabil că tu ai plănuit toate astea.

— Nu. Dacă vă amintiţi, domnule Buckley, eu am încercat să previn o asemenea întâmplare. Am cerut mereu o schimbare de instanţă, încercând să vă conving că procesul acesta nu trebuie să aibă loc aici. Dumneavoastră l-aţi dorit la Clanton, domnule judecător, nu-i aşa? Sunteţi amândoi caraghioşi, dacă vă plângeţi acum.

Jake rămase uimit de propria lui aroganţă. Procurorul bombănea şi se uita pe fereastră.

— Uită-te la ei! Negri sălbatici! Trebuie să fie vreo zece mii!

În timpul prânzului, numărul lor crescu la cincisprezece mii. Veniseră maşini din toate părţile. Unele aveau număr de înmatriculare de Tennessee. Oamenii făcură autostopul ca să ajungă la Clanton. Agee le dădu o pauză pentru masă şi scuarul se calmă.

Negrii erau liniştiţi. Îşi scoaseră alimentele din coşuri şi din răcitoare şi îşi împărţiră mâncarea. Se strânseră sub copaci, dar umbra nu ajungea pentru toată lumea. Intrară cu zecile în tribunal, să ia apă şi să se ducă la toaletă. Alţii se plimbau pe stradă, uitându-se prin vitrinele magazinelor închise. De teama neplăcerilor, Coffee Shop şi Tea Shoppe îşi ferecaseră uşile în timpul prânzului. Aşa că în faţa localului lui Claude se formă o coadă imensă.

Jake, Harry Rex şi Lucien se odihneau pe balcon şi se amuzau privind circul din stradă. Nivelul dintr-o cană mare cu margaritas scădea văzând cu ochii. Din când în când se alăturau şi ei corului, strigând: „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” sau cântând Vom fi învingători. În afară de Lucien, niciunul nu ştia versurile. El le învăţase în vremurile de glorie din anii şaizeci, când lupta pentru drepturi civile şi pretindea că e singurul alb din tot comitatul care cunoaşte toate strofele. Pe atunci, se ducea chiar şi la bisericile negrilor, după ce într-a lui se hotărâse excluderea oamenilor de culoare. Totuşi, continuase să-şi plătească dările.

Din când în când, sub balcon se oprea câte o echipă de televiziune. Reporterii încercau să-i adreseze întrebări, dar Jake se prefăcea că nu-i aude, strigând în continuare: „Eliberaţi-l pe Carl Lee!”

La unu şi jumătate, Agee îşi luă cornul, îşi aranjă oamenii şi porniră în jurul scuarului. Veneau tot mai mulţi să fi se alăture.

*

În camera juriului se lăsă o tăcere care dură mai bine de cincisprezece minute, după ce Reba Betts trecu de la „indecişi”, la „nevinovat”. Spusese că dacă ar fi violat-o un bărbat, i-ar fi zburat creierii, dacă ar fi avut posibilitatea. Scorul era acum de cinci la cinci, cu doi indecişi. Biata Eula Dell Yates fusese când de o parte, când de alta şi toţi erau conştienţi că ea va vota cu majoritatea. Izbucnise în lacrimi la fereastră şi fusese condusă la locul ei de Clyde Sisco. Voia să plece acasă. Zicea că se simte ca o prizonieră.

Strigătele şi marşul erau în toi. Când cornul se auzi sub fereastră, frica ajunse la apogeu în camera juriului. Acker încercă să facă linişte, iar ceilalţi aşteptau impacientaţi să treacă valul. Dar, nu mult timp după aceea, se auziră alte glasuri sălbatice. Carol Corman fu prima care se interesă de securitatea lor.

Cele trei ore de vacarm le distruseră complet nervii. Conducătorul le sugeră să schimbe subiectul şi să vorbească despre familiile lor. Bernice Toole, una din acuzatoarele moderate, le sugeră ceva la care se gândiseră cu toţii, dar nu avuseseră curajul să spună.

— Hai să-i spunem judecătorului că am ajuns într-un punct mort.

— O să anuleze procesul, nu-i aşa? spuse Jo Ann Gates.

— Da, răspunse conducătorul. Şi se va judeca peste câteva luni. Mai bine cerem o păsuire până mâine.

Toată lumea fu de acord. Nu erau pregătiţi să renunţe. Eula Dell plângea încetişor.

Pe la patru, Carl Lee se apropie de unul din geamurile laterale împreună cu copiii. Acţionă un buton şi fereastra se deschise automat spre un balconaş. Îi făcu semn poliţistului şi sări afară, ţinând-o pe Tonya în braţe. Mulţimea îl văzu şi începu să-l strige pe nume. Dădură buzna în clădire, dispărând de sub balcon. În fruntea demonstranţilor, Agee ieşi din stradă şi traversă spaţiul verde. O viermuială neagră de oameni năpădi locul, până sub balcon, împingând înainte, să-şi vadă eroul mai de-aproape.

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee!

Hailey îşi salută fanii cu gesturi largi, apoi o sărută pe Tonya şi îşi îmbrăţişă băieţii. Îi îndemnă şi pe ei să salute mulţimea.

Jake se îndreptă, împreună cu trupa lui, spre tribunal. Jean Gillespie le spusese că-i aşteaptă judecătorul, la el în birou. Noose era tulburat. Buckley spumega.

— Cer rejudecarea procesului! Cer rejudecarea procesului! ţipa el la Noose; în momentul în care Jake intră pe uşă.