Ellen zâmbi şi ea. În sfârşit, violul lui Tonya Hailey avea parte de un proces!
Buckley le explică şi că era absolut normal ca orice părinte să vrea să se răzbune pentru aşa ceva. Şi el s-ar fi gândit la asta. Dar, zise el ridicând vocea, de la gând la faptă era cale lungă.
Se mişca de colo-colo pe podium, lansându-se într-un discurs de douăzeci de minute despre felul în care acţiona sistemul juridic în Mississippi şi despre cum condamnase el, personal, zeci de violatori, la închisoare pe viaţă. Acest sistem funcţiona pentru că, în statul lor, existau atâţia cetăţeni lucizi şi, cu siguranţă, s-ar prăbuşi, dacă oamenilor de teapa lui Carl Lee li s-ar permite să-şi facă singuri dreptate, fără a fi pedepsiţi. Imaginaţi-vă o societate lipsită de lege, în care răzbunătorii ar mişuna pe toate drumurile! Nici tu, poliţie, nici închisoare, nici tribunale. Fiecare de capul lui.
Era o ironie a sorţii, adăugă el dând din cap. Carl Lee stătea acolo, aşteptând un proces cinstit, când el însuşi nu credea în astfel de lucruri. Trebuiau întrebate şi mamele lui Cobb şi Willard asupra corectitudinii procesului la care fuseseră supuşi fiii lor..
Se opri o clipă, pentru a lăsa timp juriului şi publicului să se gândească la această ultimă aserţiune a sa. Toată lumea se uita crunt la Carl Lee. Jake îşi curăţa unghiile cu un cuţitaş privind, din când în când, în jur, plictisit. Buckley se prefăcu că îşi aranjează hârtiile, apoi se uită la ceas. Reîncepu discursul, într-o manieră ceva mai profesională, subliniind faptul că procuratura va demonstra că omorul fusese premeditat. Inculpatul aşteptase o oră într-o debara de lângă scară, pe unde ştia că vor trece băieţii aceia, la sfârşitul şedinţei. Reuşise, prin mijloace obscure, să strecoare un automat M-16 în tribunal. Buckley se apropie de o măsuţă pe care se afla arma.
— Iat-o, zise el, ridicând-o deasupra capului.
O aşeză jos, pe podium, şi le explică de ce Carl Lee alesese tocmai o astfel de armă: era obişnuit să tragă cu ea, din Vietnam. Desigur, era ilegal să ai aşa ceva. N-o putuse cumpăra de la orice magazin. Deci, fusese necesar să umble după ea. Îşi planificase totul.
Dovada era concludentă: omor premeditat, plănuit cu grijă, făptuit cu sânge rece.
Se referi apoi la poliţistul Dewayne Looney. Lucra în această funcţie de paisprezece ani şi era un familist desăvârşit. Era unul din cei mai cinstiţi apărători ai ordinii pe care îi cunoscuse. Cariera lui fusese însă brutal întreruptă de Carl Lee Hailey. I se amputase piciorul. Cu ce greşise el? Sigur, apărarea va spune că a fost un accident, dar asta n-avea nicio importanţă. Nu constituia un argument în Mississippi.
Nu exista nicio scuză pentru violenţele comise. Verdictul trebuia să fie „vinovat”.
Fiecare avea la dispoziţie o oră, pentru discursul de deschidere. Era prea mult pentru procuror, care începu să se repete. Juraţii se plictisiseră şi se uitau la public. Desenatorii nu mai schiţau nimic, reporterii se opriseră din scris, iar Noose îşi şterse ochelarii de nenumărate ori. Se ştia că judecătorul făcea lucrul acesta când se plictisea, pentru a nu adormi, în timpul proceselor. Jake îl văzuse adesea ştergându-şi ochelarii cu batista, cu cravata sau cu un colţ al cămăşii, în vreme ce martorii şi avocaţii ţipau înfierbântaţi, ameninţându-se unii pe alţii. Nu pierdea nimic din vedere, atunci, dar se plictisea îngrozitor. Nici nu se întâmplase să adoarmă, deşi, de multe ori, ar fi făcut-o cu plăcere. În loc de asta, îşi scotea ochelarii, şi-i ştergea de parcă ar fi fost unşi cu untură, apoi şi-i plasa din nou deasupra negului, pe nas. Repeta operaţiunea din cinci în cinci minute.
În sfârşit, după o oră şi jumătate, Buckley termină şi lumea răsuflă uşurată.
— Pauză, zece minute, anunţă Noose şi se îndreptă iute spre toaletă.
Jake se gândise să ţină un discurs scurt, dar, după maratonul lui Buckley, şi-l concentră şi mai mult. Oamenilor nu le plăceau avocaţii tocmai pentru pisălogeala asta a lor, făcându-i să asculte de zece ori acelaşi lucru. Juraţilor le părea rău că nu puteau să-i facă să tacă şi se simţeau frustraţi. În afara tribunalului îi puteau înjura, dar ca juraţi deveneau neputincioşi în această privinţă. Aşa că erau nevoiţi să recurgă la tot felul de tertipuri pentru a-şi omorî timpul: se uitau la ceas, se scărpinau, se uitau în jur plictisiţi. Nu agreau pălăvrăgeala avocaţilor şi pentru că voiau să scape cât mai repede de proces. Le-ar fi plăcut să fi se ofere, pe scurt, toate datele, apoi să dea verdictul, rapid.
Brigance îi explicase toate aceste lucruri clientului său.
— Sunt de acord. Scurtează-l cât poţi, zise Carl Lee.
Aşa şi făcu. Ţinu un discurs de paisprezece minute şi juriul reuşi să fie atent la fiecare cuvânt. Începu să vorbească despre fetiţe şi cât sunt ele de sensibile. Cât de mult se deosebesc de băieţaşi, de câtă protecţie au nevoie. Le povesti despre propria lui fiică, de legătura specială care se creează între tată şi fetiţă – o legătură inexplicabilă şi indestructibilă. Îşi exprimă admiraţia pentru domnul Buckley, că era în stare să se dovedească atât de iertător, faţă de orice pervers beţiv care i-ar fi putut viola fiica. Într-adevăr, era mare. Dar, oare, ei, juraţii, ar mai fi fost atât de înţelegători, dacă propriii lor copii ar fi păţit aşa ceva? Adică, dacă doi ticăloşi drogaţi le-ar fi violat cu bestialitate fiicele, lovindu-le cu piciorul, legându-le…
— Mă opun! strigă Buckley.
— Se admite! ţipă Noose, la rându-i.
Jake nu luă în seamă ţipetele şi continuă cu voce blândă. Le ceru să-şi imagineze, în timpul procesului, că era vorba de fiicele lor. Îi sfătui să nu-l condamne pe Carl Lee, ci să-l trimită acasă, la familie. Nu se referi la iresponsabilitate, dar fiecare ştia că avea s-o facă mai târziu.
Îşi termină repede discursul, lăsând juriul într-o mare dilemă.
— Asta-i tot? întrebă Noose uluit.
Jake dădu din cap şi se aşeză lângă clientul său.
— Foarte bine! Domnule Buckley, puteţi chema primul martor.
— Procuratura o solicită pe Cora Cobb.
Aprodul se duse în camera martorilor şi o aduse pe doamna Cobb. Aceasta depuse jurământul cu Jean Gillespie şi se aşeză.
— Vorbiţi în microfon, fu ea instruită.
— Sunteţi Cora Cobb? întrebă Buckley, cu voce tunătoare.
— Da, domnule.
— Unde locuiţi?
— Pe strada a treia, din Lake Village, comitatul Ford.
— Sunteţi mama decedatului Billy Ray Cobb?
— Da, domnule, răspunse ea şi începu să plângă. Era o femeie de la ţară pe care o părăsise bărbatul de pe vremea când copiii nu împliniseră zece ani. Băieţii ei crescuseră singuri, ea fiind nevoită să lucreze, în schimburi, la o fabrică de mobilă dintre Karaway şi Lake Village. Îi pierduse din mână încă de mici. Avea aproape cincizeci de ani, dar încerca să pară mai tânără, vopsindu-şi părul şi fardându-se. Cu toate acestea, arăta de şaizeci.
— Câţi ani avea fiul dumneavoastră când a murit?
— Douăzeci şi trei.
— Când l-aţi văzut pentru ultima oară, în viaţă?
— Cu câteva clipe înainte de a fi omorât.
— Unde l-aţi văzut?
— Aici, în sală.
— Unde a fost omorât?
