— E secret.
— E secret, îi repetă ea, soţului.
Pe la şapte, familiile veniră cu geamantane şi cutii. Aleşii se suiră într-un autobuz Greyhound care părăsi oraşul escortat de două maşini de patrulare şi de un jeep al armatei.
Stump Sisson muri marţi noaptea, la spitalul de arşi din Memphis. Îşi neglijase sănătatea ani de zile şi acum nu rezistase arsurilor care produseseră o mulţime de complicaţii. Moartea aceasta era a patra care avea legătură cu violul lui Tonya Hailey: Cobb, Willard, Bud Twitty şi, acum, Sisson.
Vestea ajunse repede la urechile celor din cabana din pădure, acolo unde se stabilise locul de întâlnire după fiecare înfăţişare. Răzbunare, ziseră ei, dinte pentru dinte! Mai recrutaseră încă cinci localnici şi acum erau unsprezece membri ai Klan-ului în comitatul Ford. Erau plini de energie şi gata de acţiune.
Până în momentul acela, procesul fusese prea liniştit. Era timpul să se întâmple ceva.
Jake se plimba de colo-colo prin faţa canapelei, rostindu-şi discursul de deschidere pentru a suta oară. Ellen asculta cu atenţie; îl întrerupse de câteva ori, îl contrazise, îl critică şi se certară vreo trei ore. Acum, obosise. Discursul era perfect. Margaritas îl calmase şi cuvintele îi ieşeau uşor din gură. Avea talent, mai ales după un păhărel.
Când termină, se aşezară în balcon, uitându-se la lumânările care se mişcau încet în întunericul din scuar. Dinspre pavilioanele militare se auzeau râsete. Nu era lună.
Ellen plecă să mai pregătească un rând de margaritas. Se întoarse şi aşeză halbele pe masă şi rămase în spatele şefului său. Începu să-i maseze gâtul uşor. El se simţi relaxat şi închise ochii. Fata îşi apăsă sânii de spatele lui.
— Ellen, e zece şi jumătate şi mi-e somn. Unde stai în noaptea asta?
— Unde crezi c-ar fi mai bine să stau?
— Cred că locul tău e în apartamentul pe care-l ai la Ole Miss.
— Sunt prea beată ca să conduc.
— O să te ducă Nesbit.
— Şi tu, unde vei sta?
— În casa mea şi a soţiei mele, de pe strada Adams.
Încetă să-l mai maseze şi îşi luă halba cu margaritas. Jake se ridică şi se aplecă peste balcon:
— Nesbit! Trezeşte-te! Pleci la Oxford!
35
Carla găsi articolul pe pagina a doua a ziarului de dimineaţă, cu titlul „Un juriu complet alb pentru Hailey”. Citi cu atenţie, uitând să-şi mai bea cafeaua.
Casa de pe plajă era destul de izolată. Cei mai apropiaţi vecini se aflau la vreo două sute de metri. Tatăl Carlei o construise cu zece ani în urmă, când îşi vânduse firma din Knoxville şi se retrăsese, bogat, din afaceri. Avusese numai o fiică şi nu avea alţi nepoţi în afară de Hanna. Casa, cu numeroase camere şi cu trei etaje, putea să adăpostească o duzină de copii.
Carla termină de citit articolul şi se apropie de fereastra salonului, pierzându-şi privirea pe întinderile oceanului. Soarele tocmai se ridicase într-o splendoare portocalie, din valuri. Pe vremuri, îi plăcea să stea în pat până după ivirea zorilor, dar viaţa alături de Jake îi schimbase obiceiul. Se obişnuise să se scoale automat la, cel târziu, cinci şi jumătate. El îi spusese cândva că i-ar plăcea să se ducă la lucru înainte de a se face ziuă şi să se întoarcă după lăsarea serii. În mare măsură, îşi împlinise acest vis. Trăia cu mândria că muncea mai mult decât oricare avocat din Clanton. Era un bărbat ciudat, dar ea îl iubea.
Milburn se afla la vreo şaizeci de kilometri nord de Clanton, în comitatul Temple, pe malul râului Tippah. Avea o populaţie de trei mii de locuitori şi două moteluri. Unul din ele, Temple Inn, era gol, cu excepţia a opt camere rezervate, păzite straşnic de soldaţi. Cele zece femei fură repartizate în cinci încăperi, iar Barry Acker avea să stea cu Clyde Sisco. Cei doi juraţi de rezervă, negrul Ben Lester Newton şi Francie Pitts, primiră camere separate. Nu aveau televizoare, iar citirea ziarelor era interzisă. Masa de seară de marţi le fu servită în cameră, iar a doua zi, la şapte şi jumătate, li se aduse şi micul dejun, în vreme ce autobuzul îi aştepta afară, cu motorul pornit. După treizeci de minute, erau în drum spre Clanton.
În autobuz, stătură de vorbă despre familiile şi slujbele lor. Doi-trei se cunoşteau dinainte, dar majoritatea atunci se vedeau pentru prima dată. Evitară timizi orice referire la sarcina lor. Judecătorul Noose le atrăsese în mod special atenţia să nu discute despre caz. Le-ar fi plăcut să sporovăiască o mulţime de lucruri; despre viol, despre cele două victime, despre inculpat, avocaţi şi despre Klan. Toţi ştiau că plasaseră cruci în flăcări în grădina câtorva candidaţi la juriu, dar nu aduseră vorba despre asta în autobuz. Cu siguranţă, însă, că discutaseră destul, în camerele din motel.
Autobuzul sosi în faţa tribunalului la nouă fără cinci, iar juraţii se uitară prin geamurile întunecate la grupul de negri şi la oamenii Klan-ului separaţi de cordonul soldaţilor. Cotiră în spatele clădirii, unde îi aşteptau poliţiştii, pentru a-i escorta. Urcară în camera juriului. Li se pregătiseră cafea şi gogoşi calde. Apoi, aprodul îi informă că e ora nouă şi că erau aşteptaţi în sala de judecată. Îi conduse prin mulţime în boxa juriului, unde fiecare îşi ocupă locul ştiut.
— Ridicaţi-vă, intră Curtea! tună domnul Pate.
— Vă rog să luaţi loc, zise Noose, lăsându-se greu în jilţul lui, de piele. Bună dimineaţa, domnilor şi doamnelor, îi salută el cald pe juraţi. Sper că vă simţiţi bine şi că sunteţi gata să începem.
Oamenii dădură din cap, aprobând.
— Bun. Iată ce vă voi întreba în fiecare dimineaţă: a încercat cineva să ia legătura cu dumneavoastră, să vă vorbească şi să vă influenţeze în vreun fel, noaptea trecută?
Dădură din cap, a negaţie.
— Bun. Aţi discutat despre caz?
Minţiră că nu.
— Atunci e-n ordine. Dacă încearcă cineva să ia legătura cu dumneavoastră pentru a vă influenţa, vă rog să mă anunţaţi imediat. Acum suntem gata să începem procesul. Primul punct pe ordinea de zi îl constituie pledoariile de deschidere ale avocaţilor. Vă atrag atenţia că ceea ce vor spune ei nu constituie mărturie şi nici nu se va consemna. Domnule Buckley, vreţi să luaţi cuvântul?
Procurorul se ridică şi se încheie la haina lui lucitoare, de poliester.
— Da, onorată instanţă.
— Vă rog.
Buckley se urcă pe podiumul mic de lemn din faţa juriului, unde respiră adânc şi răsfoi câteva hârtii. Îi plăcea intervalul acesta de timp, când toţi erau cu ochii pe el, aşteptând în linişte să-i audă cuvintele. Începu prin a mulţumi juriului pentru prezenţă, pentru sacrificiu, pentru comportamentul lor civic. („Ca şi când ar fi avut de ales”, gândi Jake). Era mândru de ei şi fericit că avea ocazia să conlucreze într-un caz atât de important. Doar îi reprezenta pe toţi cetăţenii din Mississippi. Sarcina pe care i-o dăduseră acum era împovărătoare, el nefiind decât un amărât de procuror de provincie, din Smithfield. Pălăvrăgi despre dorinţa lui fierbinte de a-şi face datoria faţă de cei care avuseseră atâta încredere în el.
Teatrul acesta se repeta la începutul fiecărui proces, dar acum se întrecu pe sine însuşi, îl luase gura pe dinainte şi existau destule argumente pentru a fi oprit. Dar Jake ştia din experienţă că Ichabod nu lua în seamă opoziţiile, în discursurile de deschidere, decât dacă jignirile depăşeau o anumită limită, iar Buckley se abţinuse, cel puţin deocamdată. Această sinceritate prefăcută îl irita pe Jake, mai ales că juriul îl asculta cu atenţie şi, de cele mai multe ori, se lăsa convins. Procurorul era personajul pozitiv care lupta pentru dreptate şi pentru pedepsirea răufăcătorilor, care trebuiau anihilaţi pentru totdeauna. Buckley era maestru în a convinge un juriu, încă de la începutul proceselor. El, împreună cu Cei Doisprezece Aleşi, se vor strădui să afle adevărul, uniţi împotriva răului. Ceea ce urmăreau ei, ca echipă, era dreptatea, care, alături de adevăr, va ieşi învingătoare. El, avocatul poporului, îi va conduce pe drumul cel bun.
Sigur, violul fusese un lucru îngrozitor. Şi el avea o fiică de vârsta lui Tonya Hailey, iar când auzise de întâmplare, i se făcuse rău. Fusese cu totul alături de Carl Lee şi de Gwen, pentru că se gândise la propriii lui copii. O clipă crezuse, atunci, în necesitatea răzbunării.
Jake îi zâmbi fugar lui Ellen. Era un lucru interesant. Buckley alesese varianta prezentării deschise a violului, în faţa juriului. Brigance se aşteptase la o confruntare critică în legătură cu dorinţa lui de a vorbi despre viol în proces. Ellen citise că detaliile lugubre nu erau admise. Evident, însă, că Buckley simţise că trebuie să vorbească deschis. Era o mişcare bună, gândi Jake, odată ce, oricum, toată lumea cunoştea detaliile.
