— Carla ştie?

Jake dădu din cap.

— Mi-am închipuit. Bietul de tine!

— Mă descurc eu cumva. Pe-aici, ce se mai vorbeşte?

— Ieri, am închis localul, la prânz. Erau prea mulţi negri şi ne-a fost teamă de vreo încăierare. S-ar putea să procedăm la fel şi astăzi, dacă e cazul. Jake, ce se întâmplă dacă îl condamnă?

— S-ar putea să iasă urât de tot.

Le răspunse la tot felul de întrebări. Când îşi făcură apariţia străinii, Jake se scuză şi plecă.

Nu putea decât să aştepte. Stătea pe balcon, bând cafea, fumând şi uitându-se la soldaţi. Se gândi la clienţii pe care îi avusese până atunci. Îşi imagină un birou de avocatură liniştit, cu o secretară zâmbitoare. Ce viaţă tihnită de familie avusese până atunci! Nu era făcut pentru lucruri măreţe.

Primul autobuz sosi la şapte şi jumătate şi fu oprit de soldaţi. Din el se revărsă un şuvoi de negri purtând în mâini scaune pliante şi coşuri cu mâncare. Se îndreptară spre părculeţ.

Timp de o oră, Jake fumă privind satisfăcut cum locul se umplea de demonstranţi gălăgioşi dar paşnici. Reverenzii ieşiseră cu toţii să-şi dirijeze enoriaşii şi să-i convingă pe Ozzie şi pe colonel că nu erau violenţi. Ozzie însă nu se lăsa convins, iar colonelul era nervos. Pe la nouă, străzile erau înţesate de demonstranţi.

— Iată-i că vin! strigă Agee în microfon.

Mulţimea înaintă până la colţul străzii Jackson cu strada Quincy. Soldaţii şi poliţiştii, formând o baricadă vie în jurul autobuzului, îl însoţiră la pas, printre lumea adunată, până în spatele tribunalului.

Eula Dell Yates dădu un ţipăt. Clyde Sisco, aşezat lângă fereastră, o ţinea de mână, iar ceilalţi priveau, încremeniţi de spaimă, tot timpul cât autobuzul se târî prin piaţă. Militarii înarmaţi formară un culoar între autobuz şi clădirea tribunalului şi astfel Ozzie putu urca nestingherit. Peste zgomotul gloatei, acesta îi asigură pe noii sosiţi că situaţia e sub control şi că n-aveau decât să-l urmeze în pas vioi.

Se adunară cu toţii în jurul ibricului de cafea, lăsându-l pe aprod să închidă uşa. Într-un colţ, Eula Dell şedea singură plângând mocnit. O treceau fiorii de câte ori auzea strigătul gloatei de afară: „Eliberaţi-l pe Carl Lee!”

— Nu-mi pasă ce facem aici, zise ea. Zău că nu-mi mai pasă, dar nu mai suport! Nu i-am văzut pe ai mei de opt zile, şi-am intrat acum şi-n toată nebunia asta. N-am pus geană pe geană azi-noapte, cred c-o să fac un şoc nervos. Haideţi să ieşim cumva de-aici, mai zise ea plângând mai tare.

Clyde îi întinse o batistă de hârtie şi o mângâie pe umăr. Jo Ann Gates, care rostise verdictul de vinovăţie fără prea multă tragere de inimă, era pe punctul de a ceda.

— Nici eu n-am dormit azi-noapte, şi dacă mai am o zi cum a fost cea de ieri nu mai rezist. Vreau acasă, la copii.

Lângă fereastră, Barry Acker se gândea la proporţiile scandalului ce-ar urma unui verdict de vinovăţie. Nicio clădire n-ar mai rămâne în picioare în partea aceasta a oraşului, şi nici tribunalul. Se îndoia că şi-ar asuma cineva riscul de a asigura protecţia juraţilor după o astfel de sentinţă. Probabil că n-ar mai apuca niciunul din ei să ajungă măcar până la autobuz. Bine că-şi trimisese nevasta şi copiii în Arkansas, acolo erau în siguranţă.

— Mă simt ca o ostatică, spuse şi Bernice Toole, a cărei sentinţă sunase ferm. Dacă-l condamnăm, ăştia de afară o să facă ţăndări clădirea cât ai clipi. Asta e intimidare.

Clyde îi întinse şi ei un pachet cu batiste de hârtie.

— Nu mă interesează nimic, scânci desperată Eula Dell. Nu vreau decât să ieşim de aici. Zău că nu-mi pasă dacă-l condamnăm ori îi dăm drumul, dar haideţi să facem odată ceva, că nu mă mai ţin nervii.

Aşezată în capul mesei, Wanda Womack îşi drese glasul, crispată:

— Am o propunere care ar putea rezolva cazul ăsta, rosti ea molcom.

Suspinele încetară brusc. Barry Acker se întoarse la locul lui. Wanda putea fi sigură că erau cu toţii numai urechi.

— Azi-noapte, pentru că tot nu puteam să dorm, m-am gândit la ceva. S-ar putea să doară, dar e bine să vă gândiţi şi dumneavoastră. S-ar putea să vă facă să scormoniţi în străfundul inimii şi să vă luaţi la-ntrebări sufletul. Ei bine, faceţi treaba asta, totuşi; şi dacă fiecare va fi cinstit cu sine însuşi, cred c-o să putem împacheta cazul acesta înainte de vremea prânzului.

În sală nu se mai auzeau decât zgomotele care pătrundeau de-afară.

— La ora asta, părerile sunt împărţite aproape egal. I-am putea spune domnului judecător Noose că am ajuns într-un impas, iar el ar fi nevoit să ceară rejudecarea procesului. Şi uite-aşa, ne-am putea întoarce liniştiţi acasă, iar după câteva luni s-ar repeta toată tevatura asta: domnul Hailey va fi rejudecat chiar în această sală, acelaşi judecător va prezida un alt juriu, un juriu din comitatul nostru, format din prietenii, soţii, soţiile, părinţii noştri. Sala va fi plină din nou cu oameni ca noi, cei de-aici, cei de-acum. Membrii juriului vor fi puşi în faţa aceloraşi probleme în care ne zbatem acum, şi nu vor fi cu nimic mai deştepţi decât noi… Ei bine, cazul trebuie scos la liman acum! Ar fi o greşeală de neiertat să ne fofilăm, aruncând mâţa moartă în curtea vecinului. Îmi daţi sau nu dreptate, pân-aici?

Tăcerea din încăpere însemnă consimţământul tuturor.

— Bine. Şi acum, uite ce vreau să faceţi: vreau să mă însoţiţi, în imaginaţia dumneavoastră; să închideţi ochii, să mă ascultaţi, şi-atât.

Închiseră, cuminţi, ochii. În fond, ce mai conta dacă o-ncercau şi pe-asta?…

Tolănit pe sofaua din biroul său, Jake asculta poveştile lui Lucien despre faimosul lui tată şi măreţul lui bunic şi prestigioasa lor firmă de avocatură şi despre toţi fraierii pe care-i secaseră ei de parale şi de pământuri.

— Toată moştenirea mea e construită pe matrapazlâcurile înaintaşilor, strigă el, în culmea unui entuziasm cinic; au stors tot ce-au putut, n-au iertat pe nimeni!

Harry Rex râse spart, nestăpânit. Şi lui Jake îi plăcea să asculte poveştile acestea, deşi le mai auzise de-atâtea ori; aveau un farmec nou, de fiecare dată.

— Dar cum e cu fiul lui Ethel, ăla nedospit la minte? întrebă Jake.

— Să nu-mi zici d-astea despre frate-meu, protestă Lucien. E cel mai deştept din familie. Nu mi-e ruşine să spun că e frate cu mine. Tata a angajat-o pe maică-sa când avea şapteşpe ani, şi poţi să mă crezi că era o mândreţe de fată la vremea aceea. Da, da, Ethel Twitty era cea mai faină bucăţică din tot comitatul Ford. Cred şi eu că i s-au lipit labele de ea lui taică-meu! M-apucă greaţa când mă gândesc acum, dar asta e…

— E dezgustător, zise Jake.

— Umpluse casa de ţângăi, şi doi dintre ei semănau leit cu mine, mai ales tontul ăla. Îmi venea să intru în pământ, pe-atunci.

— Şi maică-ta? îl întrebă Rex.

— Ei, ea era o cucoană d-aia tipică din Sud, cu bărbia la nas, pe care o interesa doar cât de albastru îţi e sângele. Şi cum n-a aflat prea mult sânge albastru pe-aici, şi-a petrecut mai toată viaţa la Memphis, căznindu-se să-şi dea aere ca să fie primită în sânul familiilor de bumbăcari de pe-acolo. M-a ţinut o bună parte din copilărie la hotelul Peabody şi mă scrobea de sus până jos şi eu, cu un papion proptit sub bărbie, era mic şi roşu, înţelegi, eu mă străduiam să mă-nvârt la patru ace printre puştimea poleită din Memphis. Tare nu-mi plăcea chestia asta, şi nici pe maică-mea nu dădeam prea multe parale. Ea ştia despre Ethel, dar nu zicea nimic; i-a spus bătrânului să fie discret, să nu tulbure apele-n familie. Ei, şi el a fost discret, şi uite-aşa m-am ales eu cu un trate vitreg cretin.

— Şi ea când a murit? întrebă Harry Rex.

— Cu şase luni înainte să moară taică-meu în accidentul de avion.

— Şi cum a murit?

— De gonoree; a luat-o de la un argat.

— Dă-o naibii, Lucien, nu se poate!

— Mă rog, de cancer; l-a dus trei ani, dar s-a ţinut demnă până la capăt.

— Şi tu, cum ai luat-o pe căi greşite?

— Păi, cred c-a-nceput când eram în clasa întâi. Unchiul meu era proprietarul plantaţiei mari din sudul oraşului şi al mai multor familii de negri. Asta se petrecea pe vremea recesiunii, parcă. Mai toată copilăria am stat pe-acolo, fiindcă taică-meu era foarte ocupat, chiar în biroul ăsta, de-aici, iar maică-mea era şi ea ocupată până peste cap la cluburile alea de sorbitori de ceai. Toţi tovarăşii mei de joacă erau negri; servitorii care m-au crescut erau negri; prietenul meu cel mai bun se numea Willie Ray Wilbanks. Fără mişto: străbunicul meu l-a cumpărat pe străbunicul lui şi, când au fost eliberaţi sclavii, cei mai mulţi şi-au păstrat numele familiei de care aparţinuseră. În fond, ce-aţi fi vrut să facă, săracii? De-asta avem aşa de mulţi negri cu numele de Wilbanks pe-aici: toţi sclavii din comitatul Ford au fost ai noştri, şi majoritatea şi-au luat numele ăsta, Wilbanks.

— Cred că ai şi rude printre ei, zise Jake.

— Dacă ar fi să mă gândesc la apucăturile înaintaşilor mei, cred că sunt neam cu toţi.

Când sună telefonul, câteşitrei încremeniră cu ochii la el. Jake se ridică în picioare, ţinându-şi respiraţia. Harry Rex ridică receptorul, îl puse la loc.