JOHN GRISHAM

...Şi vreme e

ca să ucizi

NOTA AUTORULUI

Pentru că sunt, în general, o persoană înclinată să-şi facă planuri pe care nu le poate duce niciodată la bun sfârşit, atunci când am început să scriu această carte, singurul meu gând era să o termin.

Îmi şi imaginam teancul bine aranjat de pagini dactilografiate, pe-un colţ al biroului, mândria care m-ar fi cuprins când le-aş fi spus clienţilor şi prietenilor mei că acela e un roman scris de mine. Bineînţeles, visam, undeva, în subconştient, că avea să vadă şi lumina tiparului, dar, vă mărturisesc cinstit, nu-mi amintesc să fi conştientizat aceste gânduri, cel puţin nu atunci când m-am apucat de scris. Şi totuşi, aceasta avea să fie prima mea încercare serioasă de a face literatură.

Am început în toamna anului 1984, exact la trei ani după terminarea Facultăţii de drept, pe când eram complet lipsit de experienţă. Atunci, în zorii carierei mele juridice, petreceam ore-n şir la judecătorie, urmărind pledoariile unor avocaţi de vază.

Am fost şi sunt şi acum fascinat de sălile de tribunal. Oamenii spun în faţa Curţii lucruri pe care, în alte condiţii, n-ar îndrăzni să le dezvăluie. Adevăratele drame au loc zi de zi, în nenumăratele săli de tribunal din toată ţara asta, şi nicidecum pe ecrane sau scene.

Am asistat odată, întâmplător, la un proces în care o fată depunea mărturie împotriva bărbatului care o violase cu brutalitate. Pentru mine a fost o experienţă copleşitoare, deşi mă aflam acolo doar ca spectator. La început, fetiţa părea foarte curajoasă, apoi, însă, a devenit vulnerabilă şi jalnică. Parcă eram hipnotizat. Nu-mi venea să cred că tot acel coşmar prin care trecuseră ea şi familia ei era adevărat. Mă întrebam ce-aş fi făcut dacă ar fi fost vorba de propria mea fiică. Văzând-o cum suferă în faţa completului de judecată, am simţit în mine impulsul de a-l împuşca eu însumi pe agresor. Mi-am dorit, o clipă ce mi s-a părut nesfârşită, să-i fiu tată, să fac eu însumi dreptate. Pentru că ceea ce auzeam era un adevărat roman. Încet-încet, a început să mă obsedeze ideea răzbunării paterne. Ce hotărâre ar lua un juriu format din indivizi obişnuiţi şi mediocri faţă de un asemenea părinte? Fără îndoială, l-ar înţelege cu toţii, dar ar fi, oare, suficientă simpatia lor pentru obţinerea achitării?

Ideea acestui roman a prins contur la capătul a trei luni de frământări, timp în care nu m-am mai putut gândi aproape deloc la altceva. Aşa că am scris primul capitol de mână, pe tot felul de foi găsite prin dosarele de la tribunal. Când l-am terminat, am rugat-o pe soţia mea, Renee, să-l citească. A impresionat-o atât de puternic, încât mi-a mărturisit că abia aşteaptă să continui. Peste o lună, i-am mai dat două capitole. Renee s-a arătat cu totul captivată, ea, care citea săptămânal cinci-şase romane poliţiste, de groază, de spionaj şi altele de genul acesta. Nu-şi prea pierdea vremea cu fleacuri!

Pe vremea aceea, consideram scrisul un fel de hobby pe care mi-l satisfăceam pe ici-colo, când-cum, impunându-mi, totuşi, un ritm de cel puţin o pagină pe zi. N-am abandonat nicio clipă, cu excepţia unei perioade de vreo lună, când am avut nişte treburi importante. Apoi însă, rareori mi s-a mai întâmplat să-mi scape o zi. Trudeam înainte cu încredere oarbă. Povestea era minunată, dar mă îndoiam de felul în care reuşeam s-o pun pe hârtie. Totuşi, nu m-am oprit, mai ales la insistenţele soţiei mele.

După un an, am observat cu uimire că teancul de foi scrise crescuse considerabil şi că jumătate din carte era gata. Uitasem scopul pe care mi-l propusesem la început şi m-am surprins gândindu-mă la contracte, la drepturi de autor şi la festinuri cu diverşi agenţi şi editori – visuri de romancier nepublicat!

La capătul a trei ani, când Renee termină de citit ultimul capitol, l-am trimis şi pe acesta la New York. Intitulasem cartea, total neinspirat, Dangăt funebru. Dar titlul a fost anulat îndată ce manuscrisul a ajuns în mâinile noului meu agent, Jay Garon. Acesta văzuse primele trei capitole şi mi-a trimis imediat un contract de reprezentare. Cartea fusese acceptată de mulţi alţi agenţi şi editori. Jay a luat manuscrisul şi mi-a spus să mă apuc, între timp, de alt roman. I-am urmat sfatul.

A trecut un an, fără să se întâmple nimic. Eram cu totul cufundat în scrierea celui de-al doilea roman, Firma, când Jay m-a sunat într-una din zilele lunii aprilie 1988, să-mi spună că, în sfârşit, cartea va fi publicată. Bill Thompson de la Wynwood Press îmi citise manuscrisul şi îl cumpărase imediat. La îndrumarea lui, am revăzut textul de nenumărate ori şi i-am găsit un titlu nou… Şi vreme e ca să ucizi. Cred că a fost al şaselea sau al şaptelea la care m-am gândit. În general, nu mă prea pricep la titluri.

Wynwood a tipărit cartea în cinci mii de exemplare şi a publicat-o în 1989. S-a vândut bine aproape de casă, dar restul lumii a ignorat-o complet. Nu mi s-au propus nici reeditări, nici traduceri în alte limbi. Aşa cum se întâmplă de obicei cu primul roman, şi acesta a trecut neobservat. Oamenii aveau altceva mai bun de făcut.

Am terminat Firma în 1989 şi i-am trimis-o lui Jay. Cartea a fost cumpărată de editura Doubleday/Dell, iar când a apărut, în martie 1991, cariera mea scriitoricească a luat-o pe un făgaş nesperat. Succesul Firmei a trezit interesul şi pentru… Şi vreme e ca să ucizi. Sunt multe elemente autobiografice în acest roman. Acum nu mai practic avocatura, dar timp de zece ani am făcut-o în stilul lui Jake Brigance. Am fost un avocat al străzii, adică am pledat pentru oameni, nu pentru cine ştie ce mari corporaţii sau bănci. Am cam aceeaşi vârstă cu Jake, iar în liceu am jucat pe post de apărător în echipa de fotbal a şcolii, deşi nu cu prea mult succes. Multe lucruri pe care le spune sau le face Jake sunt similare cu cele pe care le-aş spune sau le-aş face eu însumi, în împrejurări asemănătoare. Avem acelaşi tip de automobil, Saab, şi ne simţim amândoi copleşiţi de tensiunea pe care o provoacă un proces de omor. Am vomat în toaletele tribunalului şi am suferit de insomnii, la fel ca Jake. Toate aceste lucruri am încercat să le redau cât mai fidel în naraţiunea mea.

Acest roman a fost scris din suflet şi, deşi i se pot reproşa multe, n-aş schimba niciun cuvânt, chiar de-aş putea.

Oxford, Mississippi

30 ianuarie 1992

Lui Renée,

O femeie nespus de frumoasă,

O prietenă nestrămutată,

Un critic blând,

O mamă duioasă,

O soţie desăvârşită.

1

Billy Ray Cobb era cel mai tânăr şi mai firav dintre cele două brute. La douăzeci şi trei de ani, petrecuse trei din ei la închisoarea din Parchman, pentru deţinere şi trafic de droguri. Era un tip subţirel, dar extrem de dur. În închisoare o dusese relativ bine, pentru că reuşise, prin mijloace obscure, să facă rost de stupefiante, pe care le vindea sau le dădea negrilor şi gardienilor, pentru a fi favorizat. În anul de după eliberare, continuase să prospere, iar traficul cu droguri îl plasase într-o poziţie privilegiată în lumea interlopă din comitatul Ford. Era un adevărat om de afaceri, cu angajaţi, cu tranzacţii şi cu diverse obligaţii; tot, în afară de taxe. În Clanton, era cunoscut ca fiind printre puţinii care îşi permiseseră să plătească şaisprezece mii, bani gheaţă, pentru o camionetă Ford, de culoarea canarului, făcută la comandă. Roţile luxoase, cromate, cu anvelope speciale, fuseseră obţinute în urma unor tranzacţii dubioase. Fanionul care flutura la lunetă, îl furase de la un suporter beat, la un meci de fotbal al echipei Ole Miss.

Camioneta era obiectul cel mai de preţ pe care îl deţinea Billy Ray. Acum stătea pe oblonul benei, fumând haşiş şi bând bere, privindu-l pe prietenul său, căruia îi venise rândul. Willard era cu patru ani mai mare, dar mult mai prost decât el. În general, nu avusese încurcături şi nici nu se implicase în „afaceri”. Poate doar câte-o încăierare ocazională, urmată de o noapte petrecută la „răcoare”, dar nu ceva ieşit din comun. Zicea că e tăietor de lemne, dar nu prea intra în pădure, pentru că avea probleme cu spatele. Avusese un accident pe când lucra la o platformă maritimă din Golf. Compania petrolieră îi plătise atunci o sumă frumuşică, dar pierduse totul când îl părăsise nevasta. Ocupaţia sa actuală era aceea de zilier la Billy Ray Cobb, care nu plătea mult, dar îi trecea cu vederea prostia. În sfârşit, avea şi el o îndeletnicire, aşa cum îşi dorise de atâta vreme.

Deşi împlinise zece ani, fetiţa părea mult mai mică. Stătea pe coatele care îi fuseseră imobilizate, legate cu sfoară galbenă de nailon. Picioarele îi erau desfăcute grotesc; dreptul era legat de un stejar tânăr, iar stângul, de un par putred, căzut dintr-un gard părăginit. Sfoara îi pătrunsese în carne, iar sângele îi şiroia pe picioare în jos. Faţa îi era umflată şi plină de sânge; avea un ochi tumefiat; celălalt era pe jumătate deschis, aşa că îl putea vedea pe bărbatul alb din camionetă. Nu se uita la cel de deasupra ei, care gâfâia şi înjura transpirat, făcând-o să sufere îngrozitor. Când termină, acesta îi trase o palmă şi începu să râdă. Celălalt izbucni şi el în hohote. Râdeau din ce în ce mai tare, rostogolindu-se prin iarbă, lângă camionetă, chicotind şi ţipând ca doi nebuni.

Fetiţa se întoarse cu spatele la ei şi începu să plângă încetişor, ca să nu facă zgomot. O bătuseră mai devreme pentru că strigase după ajutor. O ameninţaseră chiar cu moartea, dacă nu-şi ţinea gura.

Obosiră de atâta râs şi se urcară în remorcă. Willard se şterse cu cămăşuţa fetiţei, umedă de sânge şi de sudoare, ceea ce îl făcu pe Cobb să bombănească. Prietenul său îi întinse o bere rece, din frigorifer.

Fetiţa suspina, scoţând sunete ciudate, înăbuşite. Apoi se linişti. Cutia cu bere, din care Cobb băuse jumătate, se încălzise, aşa că o azvârli spre ea, lovind-o în abdomen. Spuma albă se împrăştie peste tot. Apoi cutia se rostogoli printre gunoaie, alături de celelalte pe care le aruncaseră înainte. Willard nu prea nimerea la ţintă, dar Cobb era destul de abil. Deşi nu le stătea în caracter să facă risipă de bere, azvârleau cutiile pe jumătate goale, ca să doară mai tare. Pe lângă asta, era amuzant să vezi cum spuma sare în toate părţile.

Fetiţa nu mişca. Berea caldă i se amestecase cu sângele întunecat şi i se prelingea pe faţă şi pe gât, formând o băltoacă.

Willard îl întrebă pe Cobb dacă nu cumva murise. Acesta îi explică, în timp ce desfăcea o nouă cutie de bere, că negrii nu mureau dintr-atâta. Câteva şuturi, o bătaie, un viol erau un mizilic pentru ei. Ca să dai gata un „cioroi”, îţi trebuie un cuţit, un pistol sau o funie. Deşi nu participase până atunci la un astfel de omor, trăise alături de negri în închisoare şi ştia totul despre ei. Când se ucideau unul pe altul, foloseau totdeauna o armă. Cei care erau doar bătuţi sau violaţi nu mureau. Cu albii însă era altceva, nu rezistau la astfel de lucruri. Hotărât, negrii aveau capul mai tare.

Willard păru satisfăcut de explicaţie. Îl întrebă pe Cobb ce avea de gând, dacă tot terminaseră cu ea. Acesta mai trase un fum de haşiş, apoi stinse ţigara turnând un strop de bere peste ea, şi zise că el nu-şi terminase treaba. Aşa că sări de pe oblonul maşinii şi se îndreptă, clătinându-se, spre micul luminiş, unde legaseră fetiţa… O înjură şi ţipă la ea, apoi îi turnă bere rece peste faţă, hohotind ca un nebun. Ea îl privea cum apărea de după copăcelul din dreapta, uitându-se fix între picioarele ei. Când începu să-şi lase pantalonii, fetiţa se întoarse îngrozită spre stânga şi închise ochii. O chinuia din nou.

După o vreme, deschise ochii şi i se păru că vede ceva în pădure. Era un bărbat alergând înnebunit printre liane şi lăstăriş, era tăticul ei care striga şi o arăta cu degetul, venind disperat să o salveze. În momentul în care începu să-l cheme, bărbatul dispăru şi ea adormi.

*

Când se trezi, îi văzu pe cei doi bărbaţi dormind, unul sub un arbore, iar celălalt întins lângă remorcă. Îi amorţiseră mâinile şi picioarele. Sub ea, sângele se amestecase cu berea şi cu urina, formând o pastă lipicioasă. Trupul ei mic era una cu pământul, iar când încerca să se mişte puţin, se auzea un trosnet uşor. Trebuia să scape, îşi zise, dar, cu toate eforturile, nu reuşi să se deplaseze decât cu câţiva centimetri spre dreapta. Picioarele îi erau legate atât de sus, încât fesele nu atingeau pământul. Membrele înţepenite refuzau s-o asculte. Cercetă pădurea cu privirea, doar-doar l-o zări pe tatăl său, şi-l strigă încetişor. Aşteptă puţin, apoi adormi din nou. Când se trezi, îi văzu mişcându-se prin apropiere. Cel mai înalt se îndrepta spre ea, bălăbănindu-se, cu un cuţitaş în mână. Îi apucă glezna stângă şi tăie furios sfoara, până se desprinse. Apoi îi eliberă şi cel de-al doilea picior. Fetiţa căzu ghemuită ca un făt, cu spatele la ei.

Cobb aruncă o funie în jurul unei crengi groase şi-i făcu o buclă cu un nod mobil. O apucă pe fetiţă şi îi petrecu laţul pe după gât, apoi traversă luminişul cu celălalt capăt al sforii în mână. Se aşeză pe platformă, lângă Willard, care fuma iar, zâmbindu-i complice. Cobb trase de sfoară până o întinse bine, apoi o smuci abil. Trupul mic şi gol tresări, târându-se până sub creangă. Fetiţa se înecă şi tuşi, iar el slăbi uşor funia, acordându-i generos câteva clipe de uşurare.

Cobb legă sfoara de bara din spate şi mai desfăcu o bere. Cei doi stăteau pe oblonul maşinii savurând băutura şi uitându-se la fetiţă. Îşi petrecuseră aproape toată ziua lângă lac, unde Cobb avea un prieten cu o barcă şi nişte fete despre care crezuseră că vor ceda uşor. Dar presupunerea lor nu se realiză, deşi Cobb le oferise generos bere şi droguri. Nemulţumiţi că fetele nu fuseseră receptive la avansurile lor, plecaseră de-acolo fără nicio ţintă. Pe fetiţă o văzuseră întâmplător. Mergea pe marginea drumului, ţinând în mână o sacoşă cu alimente. Willard o lovise în ceafă cu o cutie de bere.

— Vrei să-i faci de petrecanie? întrebă Willard cu ochii strălucitori şi injectaţi.

Cobb ezită o clipă.

— Nţţţ! Fă-o tu, c-a fost ideea ta!

Willard trase adânc un fum, apoi scuipă şi zise:

— N-a fost ideea mea. Tu te dai mare că ştii să omori negri. Fă-o tu!

Cobb dezlegă funia din jurul barei şi o întinse bine. Cum trase brusc, peste tot săriră bucăţele de coajă şi aşchii de ulm. Fetiţa tuşi.

Deodată, se auzi ceva – un zgomot puternic de ţeavă de eşapament. Cei doi se întoarseră repede şi priviră în josul drumului prăfuit, până la autostrada din depărtare. Începură să înjure şi să se agite. Unul din ei trânti oblonul remorcii, iar celălalt se îndreptă spre fetiţă. Se aplecă şi o apucă, dezlegându-i laţul din jurul gâtului, apoi o târî şi o aruncă în maşină. Cobb o pocni şi o ameninţă că o omoară, dacă nu stă liniştită. Îi mai spuse că o s-o ducă acasă, numai să stea culcată şi să facă ce-i spune el; altfel, îi suceşte gâtul. Apoi, trântiră portierele şi plecară în viteză. Scăpase, avea să ajungă acasă.

Cobb şi Willard făcură semn cu mâna când trecură pe lângă Firebird-ul zgomotos, pe drumul îngust şi murdar. Willard se uită în spate să se asigure că micuţa negresă stătea întinsă. Cobb o luă pe autostradă şi începu să gonească.

— Şi-acu’, ce facem? întrebă Willard agitat.

— Habar n-am! răspunse Cobb pe acelaşi ton. Da’i musai să facem iute ceva, până nu-mi umple camionul de sânge. Uită-te la ea, mi-a mânjit tot!