Procesul era singurul subiect de conversaţie. Miercuri, toată lumea condamna componenţa juriului. Joi, discuţia se referi mai ales la antipatia crescândă faţă de procuror.
— Se aude că vrea să devină guvernator.
— E democrat sau republican?
— Democrat.
— N-are cum să câştige în statul ăsta fără votul negrilor.
— Ceea ce nu prea se va mai întâmpla, după procesul acesta.
— Sper să-ncerce.
— Se comportă mai mult ca un republican.
În Clantonul dinainte de proces, amiaza începea cu zece minute înainte de ora douăsprezece, când secretarele bronzate, frumoase, îmbrăcate provocator, îşi părăseau birourile din bănci, din tribunal, din agenţiile de asigurare şi porneau pe trotuar, spre poştă, spre bănci sau în alte locuri unde aveau ele treabă. Majoritatea îşi cumpărau câte ceva de mâncare de la Chinese Deli şi se aşezau pe băncile din jurul tribunalului. Se întâlneau cu prietenele şi bârfeau. La orele amiezii, pajiştea din scuar atrăgea mai multe fete frumoase decât concursul pentru Miss Mississippi. Tot pe la douăsprezece, apăreau şi băieţii, ca să le vadă pe prietenele lor.
Dar procesul schimbă lucrurile. Arborii şi băncile se aflau în zona de război. Cafenelele erau pline de soldaţi şi de străinii care nu reuşeau să găsească locuri în sală. Meniurile de la Chinese Deli se împachetau pentru vizitatorii veniţi din alte părţi, aşa că funcţionarele renunţaseră la plimbările lor şi mâncau la birou.
La Tea Shoppe, bancherii şi alte oficialităţi analizau felul în care acest proces afectase oraşul, prin publicitatea neobişnuită. Klan-ul reprezenta un subiect incitant de discuţie. Niciun client nu cunoştea personal pe cineva din această organizaţie, de mult uitată în nordul statului Mississippi. Dar şacalii presei iubeau robele albe.
Joia, la prânz, Coffee Shop oferea clienţilor săi costiţă ţărănească de porc, salată, cereale cu smântână şi cartofi prăjiţi. Dell servea aceste bunătăţi într-o înghesuială nemaipomenită de soldaţi, localnici şi străini. Legea nescrisă a localului era să nu stai de vorbă cu nimeni care purta barbă sau avea un accent mai ciudat. Plutea un aer de răceală total diferit de atmosfera prietenoasă din primele zile de după omorul comis de Carl Lee. Prea mulţi din reprezentanţii presei îşi trădaseră gazdele şi scriseseră lucruri ruşinoase şi neadevărate despre localnici. Soseau în haite din toate părţile ţării şi în douăzeci şi patru de ore „ştiau” absolut totul despre oamenii din Clanton. Localnicii îi urmăriseră cum vânează oficialităţile, pentru a le trage de limbă, cum tăbărau asupra lui Carl Lee care însă nu-i băga în seamă şi se făcea că nu aude întrebările lor idioate; cum filmau orice manifestare extremistă a Klan-ului sau a grupului de negri, făcându-le să pară fenomene normale prin partea locului. Din aceste motive, îi urau din tot sufletul.
— Cu ce naiba s-o fi dat pe faţă, de-i aşa portocalie? întrebă Tim Nunley, uitându-se la o ziaristă care stătea într-un separeu de lângă uşă.
Jack Jones mestecă, studiind şi el faţa femeii.
— Cred că e ceva special, pentru filmare. Pe ecran, apare albă.
— Păi, ea nu e albă?
— Ba da, dar la televizor nu se vede albă, decât dacă se dă cu portocaliu.
Nunley nu părea prea convins.
— Atunci ce folosesc negrii, când apar la televizor? întrebă el.
Nu-i răspunse nimeni.
— Ai văzut-o aseară la televizor? întrebă Jack Jones.
— Nu. De unde e?
— Din Memphis, canalul patru. Aseară a luat un interviu mamei lui Cobb şi, bineînţeles, a sâcâit-o atâta, încât biata femeie a izbucnit în plâns. Mi s-a făcut rău. Cu o seară înainte, a prezentat câţiva membri ai Klan-ului, din Ohio, care şi-au exprimat părerea în legătură cu tot ceea ce ar trebui să facem noi, aici, în Mississippi. Femeia asta e o scorpie.
Joi după-amiază, procuratura îl chemă în boxa martorilor pe Murphy. Amărâtul acela se bâlbâise aproape o oră, încercând să răspundă cât mai corect posibil.
— Calmaţi-vă, domnule Murphy, spunea Buckley mereu.
Omul dădea din cap şi sorbea câte o gură de apă. Era însă foarte greu pentru grefieră să-şi dea seama când nega sau când afirma ceva.
— Nu înţeleg ce spuneţi!
Atunci, Murphy încerca să răspundă şi se împotmolea la câte un „p” sau „t”. După ce reuşea, cu greu, să treacă de aceste consoane, se lansa într-un şir de bâlbâieli, derutându-i pe toţi cei de faţă.
— N-am înţeles ce aţi spus, spunea, disperată, grefiera.
Buckley suspina. Juraţii erau în culmea furiei. Jumătate din cei prezenţi îşi rodeau unghiile.
— Vreţi să repetaţi? zicea procurorul, cu toată răbdarea de care era în stare.
— Îmi ppppparrre rrrrrrău, se scuza, jalnic, omul de serviciu.
Din toată bălmăjeala, reieşea că Murphy se afla pe scări şi bea coca-cola. Observase un negru care se strecurase într-o debara, cam la doisprezece metri de el, dar nu-i dăduse importanţă. Apoi, când băieţii începuseră să coboare, negrul ieşise şi începuse să tragă în ei, urlând şi râzând în hohote. La sfârşit, aruncase arma şi fugise. Da, el era omul, cel care stătea acolo, în boxă.
Noose îşi tocise ochelarii, ascultându-l pe Murphy. Când procurorul se aşeză, judecătorul se uită disperat la Jake.
— Aveţi ceva de întrebat? întrebă el chinuit.
Jake se ridică, în mână cu agenda sa de lucru. Grefiera îl privi lung. Harry Rex îl pâsâi. Ellen închise ochii. Juraţii îşi frânseră mâinile şi se uitară la el atenţi.
— Lasă-te păgubaş, îi şopti Carl Lee.
— Nu, domnule judecător, apărarea nu are nicio întrebare.
— Mulţumesc, domnule Brigance, răsuflă Noose, uşurat.
Următorul martor fu poliţistul Rady, anchetatorul de la departamentul şerifului. El informă juriul că găsise o cutie goală de cola în debaraua de sub scări şi că amprentele se potriveau cu ale lui Carl Lee Hailey.
