JOHN GRISHAM - Şi vreme e ca să ucizi

— Cer ca întrebarea să nu fie consemnată şi juriul să n-o ia în consideraţie!

— Îmi retrag întrebarea, îi spuse Jake lui Buckley, zâmbind.

— Vă rog să nu luaţi în consideraţie ultima intervenţie a domnului Brigance, le spuse Noose juraţilor.

— Nu mai am nicio întrebare, rosti Jake.

— Mai aveţi ceva, domnule procuror? întrebă Noose.

— Nu, domnule judecător.

— Foarte bine, atunci. Şerif, eşti liber.

Următorul martor al lui Buckley fu un specialist în amprente, de la Washington, care vorbi o oră pentru a informa juriul despre ce acesta ştia de săptămâni de zile. Concluzia lui era aceea că amprentele aparţineau lui Carl Lee Hailey. Veni apoi un expert în balistică, de la laboratorul de criminalistică, a cărui mărturie fu plictisitoare şi banală, la fel ca a predecesorului său. Da, fragmentele găsite proveneau din mitraliera M-16, de la locul faptei. Îi luă şi lui o oră să tragă concluzia, după ce arătase juriului o mulţime de scheme şi de diagrame. „Omorul făptuit a doua oară de procuratură”, cum îi zicea Jake acestui teatru inutil. O boală de care sufereau toţi.

Apărarea nu avu întrebări pentru niciunul din experţi, aşa că, la cinci şi un sfert, Noose îşi luă rămas-bun de la juraţi, după ce-i instrui bine să nu discute despre caz. Dădură din cap politicoşi şi ieşiră din sală. Apoi Noose bătu cu ciocănelul în masă şi anunţă următoarea şedinţă pentru a doua zi dimineaţa la ora nouă.

36

Obligaţiile cetăţeneşti ale juraţilor deveniră tot mai importante. În a doua noapte petrecută la Temple Inn, rămaseră şi fără telefoane, din ordinul judecătorului. Li se dădură nişte reviste vechi, The New Yorker, The Smithsonian şi Architectural Digest.

— Nu aveţi cumva şi „Penthouse”? îl întrebă Sisco pe proprietar.

Acesta îi răspunse că nu avea, dar va încerca să-i facă rost.

Închişi în camerele lor, fără televizoare şi fără ziare, nu făceau altceva decât să joace cărţi şi să sporovăiască despre proces. O călătorie până la capătul culoarului pentru a aduce gheaţă şi Cola devenise de-a dreptul o ocazie specială, aşa că se programaseră cu rândul. Plictiseala devenea insuportabilă.

La fiecare extremitate a coridorului stăteau câte doi soldaţi, păzind în întuneric şi în singurătate. Liniştea era întreruptă numai de juraţii care ieşeau şi-i rugau să le schimbe câte-o fisă pentru automatul de sucuri.

Se culcau devreme, iar când santinelele le băteau în uşă la ora şase dimineaţa, erau deja sculaţi, unii din ei chiar îmbrăcaţi. Joi avură cârnaţi şi clătite la micul dejun. Mâncară cu poftă şi se urcară în Greyhound, veseli că se întorc la Clanton.

Pentru a patra zi rotonda tribunalului era înţesată de public încă de la ora opt. Lumea observase că la ora opt şi jumătate nu mai erau locuri libere în sală. Prather deschise uşile şi-i controlă pe toţi cu detectorul de metale. Negrii stăteau în partea stângă, iar albii, pe dreapta. Ca de obicei, rândul din faţă fu rezervat de Hastings pentru Gwen, Lester şi pentru copii. Agee şi membrii Consiliului stăteau în rândul doi, alături de alte rude care nu mai avuseseră loc în faţă. Reverendul îşi împărţea sarcinile între a dirija grupul de agitatori de afară şi a asista la proces. Personal, prefera sala tribunalului, unde se simţea mai în siguranţă, dar nu se îndura nici de mulţimea reporterilor şi a camerelor de luat vederi, din scuar. În dreapta lui, pe partea cealaltă a intervalului, se aflau familiile şi prietenii victimelor. Până acum, se comportaseră cum trebuie.

Cu câteva minute înainte de ora nouă, fu introdus Carl Lee. Unul dintre poliţiştii din escortă îi scoase cătuşele. Inculpatul le zâmbi celor din familie şi se aşeză. Avocaţii luară şi ei loc pe scaunele lor şi sala se linişti. Aprodul aruncă o privire pe uşa de lângă boxa juriului şi o deschise, apoi, larg, lăsându-i să intre pe cei doisprezece. Când totul fu pus la punct, domnul Pate făcu un pas înainte şi rosti:

— Toată lumea în picioare! Intră Curtea.

Ichabod, îmbrăcat în roba lui preferată, plisată şi cam decolorată, îşi făcu apariţia, acordându-le tuturor permisiunea să se aşeze. Îi salută pe juraţi şi îi întrebă dacă se întâmplase ceva sau nu, de când se despărţiseră. Apoi, se uită la avocaţi.

— Unde e domnul Musgrove?

— Întârzie puţin, domnule judecător. Suntem gata, anunţă Buckley.

— Chemaţi următorul dumneavoastră martor, îi ordonă Noose procurorului.

În sală, intră patologul laboratorului de criminalistică. În mod normal nu venea, personal, la procese. Îşi trimitea un subaltern care să explice cauzele morţii. Dar acesta era cazul Hailey şi se simţise obligat să prezinte el însuşi lucrurile. De fapt, din punctul lui de vedere, era cazul cel mai simplu pe care îl avusese în ultima vreme: trupurile fuseseră văzute murind, arma se afla lângă cadavrele ciuruite suficient pentru ca moartea să fi survenit de zece ori. Dar procurorul insistă ca medicul să intre în amănunte, aşa că omul prezentă o mulţime de fotografii de la autopsie, precum şi planşe anatomice.

Mai devreme, în biroul judecătorului, Jake ceruse să se scurteze explicarea cauzelor morţii, dar Buckley nu vru să renunţe.

— Vom fi de acord, dacă vei spune pur şi simplu că au murit din pricina multiplelor leziuni cauzate de gloanţele din mitraliera M-16, spusese Jake.

— Nu, domnule, eu am dreptul să demonstrez în amănunt, spusese Buckley încăpăţânat.

— Dar a zis că va fi de acord, zisese şi Noose.

— Am dreptul s-o demonstrez, nu ceda Buckley.

Aşa că se puse pe treabă. Demonstră cu lux de amănunte, în stilul clasic al procuraturii. Anatomopatologul vorbi timp de trei ore despre câte gloanţe îl străpunseseră pe Cobb şi câte pe Willard, ce făcuse fiecare după ce pătrunsese în trup şi consecinţele asupra organelor vitale. Planşele anatomice fură agăţate de stative speciale, în faţa juriului, iar medicul indica traiectoria fiecărui glonţ în trupul omenesc. Paisprezece, în cazul lui Cobb şi unsprezece, în al lui Willard. Buckley mai punea, din când în când, câte o întrebare şi îşi nota răspunsul.

— Onorată instanţă, am fi fericiţi să ni se dea voie să fim de acord cu cauzele morţii, aşa cum sunt ele prezentate de procuratură, repeta Jake din treizeci în treizeci de minute.

— Aveţi răbdare, replica Buckley tăios.

Jake se foia pe scaun, dădea din cap şi se uita la acei juraţi care nu adormiseră încă.

Doctorul termină pe la amiază, iar Noose, obosit şi ameţit, anunţă două ore de pauză. Juraţii fură treziţi de aprod şi conduşi într-o cameră specială, unde luară masa de prânz. Apoi începură să joace cărţi. Li se interzisese să părăsească tribunalul.

*

În fiecare orăşel din sud, există câte un puşti născut pentru a câştiga uşor bani. El e cel care la cinci ani îşi deschide o tarabă unde vinde limonadă şi-ţi cere douăzeci şi cinci de cenţi pentru un pahar de apă colorată. Ştie că are un gust mizerabil, dar e conştient de faptul că adulţii îl găsesc drăgălaş. El e primul copil de pe stradă care îşi cumpără o maşina de tuns iarba, pe credit, de la Western Auto şi bate la uşa caselor, pentru a le propune oamenilor să le aranjeze grădina, pentru vară. E puştiul care îşi cumpără din propriii lui bani prima bicicletă, pe care o foloseşte pentru a împărţi ziarele, şi cel care vinde felicitări de Crăciun doamnelor bătrâne. Sâmbăta dimineaţa, în vreme ce alţi copii se uită la desene animate, el vinde alune şi seminţe în faţa tribunalului. La doisprezece ani îşi cumpără primul certificat de proprietate şi are cont în bancă. La cincisprezece, îşi cumpără cu bani peşin prima camionetă, chiar în ziua în care îşi ia permisul de conducere. Îşi ia, apoi, o remorcă dotată cu tot ce trebuie pentru îngrijirea gazonului. În timpul competiţiilor sportive interşcolare vinde tricouri cu însemnele echipelor de fotbal. El e descurcăreţul, viitorul milionar.

În Clanton, numele lui era Hinky Myrick şi avea şaisprezece ani. Aşteptă neliniştit în rotondă, până când Noose dădu pauza de masă, apoi trecu printre poliţişti şi intră în sală. Ocuparea unui loc era atât de preţioasă, încât nimeni nu ieşea pentru prânz. Unii se sculau, atrăgeau atenţia tuturor că acela era locul lor şi se duceau apoi la toaletă. Dar majoritatea sufereau cu stoicism pe scaune.

Hincky mirosise ocazia, simţi că oamenii erau la nevoie. Marţi şi miercuri vânduse sendvişuri în faţa tribunalului. La început îşi chemase clienţii, dar apoi pornise el însuşi cu marfa printre rânduri, până în spatele clădirii. Era un profitor înnăscut. O salată cu sos şi pâine costa doi dolari. O farfurie cu pui prăjit şi mazăre, trei dolari. O cutie cu limonadă, un dolar şi jumătate. Acum intrase şi oamenii îi plăteau cât cerea, numai să nu-şi piardă locul. Îşi termină repede marfa şi cei care nu apucaseră începură să-i facă şi comenzi. Hincky era omul zilei.

Alergă până la Claude, îi înmână douăzeci de dolari bucătarului şi-i dădu comenzile. Apoi, aşteptă, uitându-se la ceas. Bucătarul se mişca încet. Hincky îi mai dădu douăzeci de dolari.

Procesul adusese o undă de prosperitate, la care Claude nici nu visase vreodată. Lumea aştepta la coadă să se elibereze câte o masă în local, atât la micul dejun, cât şi la prânz. Luni alergase prin tot oraşul să facă rost de mese pliante. Pentru prânz desfiinţară intervalul, iar chelneriţele abia reuşeau să se strecoare să servească.